Rusty Adriana Holtei este o autoare contemporană pe care o știam de ceva timp de pe Facebook. Abia după ce am interacționat de câteva ori cu ea, am ajuns să o cunosc și să descopăr ce persoană minunată este. Am avut recent ocazia să îi citesc și cărțile, „Îngeri fără aripi” și „Budu”, ambele fiind autobiografii. Prin intermediul celor două cărți am descoperit că Adriana este o autoare cu talent la povestit, inteligentă și cu un simț al umorului bine dezvoltat. Azi vă invit să o cunoașteți și voi și sper din suflet să îi citiți și cărțile.
1. Bună, Adriana! Îți mulțumesc că ai acceptat să răspunzi acestui interviu! Aș dori să te întreb cine este Rusty Adriana Holtei dar, pe lângă asta, te invit să răspunzi la această întrebare oferindu-ne un bonus: descrie-te folosind trei calități pe care le ai.
Bună! Adriana este o persoană simplă, obsedată de toată familia ei și îndrăgostită de Holteiul ei. Adriana nu este deloc pretențioasă, ba uneori renunță enervant de repede la ce-și dorește dacă în zonă apare o nouă dorință a altei persoane. Dar cum tu mi-ai zis să mă descriu folosind trei calități din dotare mă pui în dificultate, deoarece trebuie să le scot de la naftalină și să le lustruiesc nițel de praf… Glumesc, desigur, măcar trei calități găsesc în toată persoana mea. Sunt o fire săritoare, chiar dacă par dură și nu mă refer la săritul într-un picior, deși aș vrea eu… Mă mobilizez repede la necaz, pompându-mi sânge de viperă în vene pentru a-i trage pe ceilalți după mine. Mulți au impresia că nu mă doare, dar duc cu stoicism, am pielea tare, cum se zice. A treia calitate, cred eu că este o calitate, nu mă arăt când sunt în încurcătură. Scanez repede situația, locul, oamenii, daunele și mă pliez pe problemă. Juri că sunt cea mai stăpână pe mine… sunt un fel de cameleon care o dă pe glume să iasă bine.
2. Știu deja că persoanele care te cunosc au insistat să scrii, cunoscându-ți talentul de povestitor. Când și cum ai luat decizia de a scrie o carte, ce te-a determinat să dai curs acestui gând?
Acum mulți ani am ajuns să corespondez cu scriitorul Mircea Sântimbreanu, dânsul mi-a sugerat să încep să scriu un jurnal cu întâmplări și personaje reale. Bineânțeles că nu am făcut lucrul acesta. Cine se credea pe atunci în stare să scrie? Eu, cu siguranță nu. Timpul a trecut, iar eu am scris mii de scrisori la zeci de prieteni. Mi-a plăcut tot timpul să scriu, dar să scriu în felul și stilul meu, adică cu sufletul. Scrisorile mele erau relatări a ce făceam, ce simțeam sau ce era în jurul meu. Reușeam cu brio să-mi trimit starea cu plicul la o plimbare cu mașina Poștei. Apoi m-am căsătorit și scrisorile au încetat să mai vină, dar eu mai postam pe Facebook ce stări mă încercau pe atunci. Ideea de a scrie o carte mi se trage tot de la o scrisoare pe care i-am scris-o editorului în iarna lui 2019, de Crăciun. I-am trimis o felicitare și, pe lângă asta, o scrisoare lungă în care mă prefăceam că-i scriu lui Moș Crăciun. Dânsul avea o carte scrisă, care se numea ,,De-aș fi Moș Crăciun” și, cum eu nu prea știam ce să scriu, am improvizat. Scrisoarea aia scrisă cu haz a dus către prima carte. Bineânțeles, cu multele insistențe ale editorului.
3. Cât timp ți-a luat să scrii fiecare dintre cele două cărți?
Prima carte am scris-o pe telefon cam într-o lună. Adică scriam email cu ce s-a putut citi în carte și-l trimiteam către domnul editor, care nu mă slăbea cu împinsul de la spate. Hai, hai și iar hai. Eu scriu foarte ușor și repede, dar era mai grea pornirea. Știi vorba aia, „scânteiește, benzinește dar nu pornește”. Așa a fost și la mine. La a doua carte, BUDU, am început tot iarna, după Crăciun, și am terminat-o după câteva luni. Adunată perioada în care am scris cartea cred că se poate măsura în vreo trei luni. Am făcut pauze mari în care nu puneam bățul pe taste și nu vorbesc metaforic, eu chiar mă folosesc de un băț de vreo 30 cm să pot scrie la laptop. Scriu cu bățul, nuielușa găsită de mama prin curte și care s-a dovedit ideală pentru a scrie. Vezi, până și nuielușele pot avea surprize în existența lor. A mea a ajuns să scrie… să-mi înlesnească drumul gândurilor spre pagină.
4. În cartea „Îngeri fără aripi” povestești că visul tău din copilărie a fost să devii învățătoare. Te gândeai pe atunci că vei ajunge, poate, și să scrii? Simțeai că te atrage scrisul?
Mereu mi-au plăcut copiii. Nu am ajuns învățătoare cu acte, dar făceam lecții cu nepoții sau copiii rudelor sau prietenilor. Nu, bineînțeles că nu mi-a trecut prin cap că o să scriu vreodată. Am mai scris poezii când eram mai mică, pentru școală, dar sincer nu se putea vedea vreo sclipire în ele.
5. Care scene au fost cel mai greu de scris?
Mi-a fost foarte greu să scriu în cartea Budu scena cu înmormântarea lui Florică Budu și finalul. Totul mi-a venit cu ușurință, pentru că scriu la fel de ușor precum vorbesc, dar consumul emoțional a fost intens. Am plâns la fiecare literă, cuvânt și frază. Am retrăit totul cu fiecare apăsare de tastă. Florică Budu nu este numai un personaj, este tata. Știi, îl visez des…
6. Care au fost cele mai mari temeri ale tale când ai decis să scrii și să publici?
Mi-a fost și încă îmi este teamă să nu mă fac de râs și să-mi spună oamenii „uite-o și pe asta cum a ieșit ca păduchele în frunte”. Eu cred că nu o să mă schimb niciodată și când îmi mai zice careva dintre cunoscuți „doamnă”, zic „aoleu, cine, eu?”. Nu mi-aș dori ca cei care mă cunosc să mă vadă altfel. Tot eu sunt, doar că, atunci când m-au cunoscut ei, aveam cărțile în cap, acum doar le-am pus pe hârtie, atâta tot. Și de asta îmi este teamă…
7. Cum au fost primite cărțile tale de către cititori?
Neașteptat de bine. Noi avem un vecin aici și în noaptea de Revelion avea și el o petardă mică și amărâtă. I-a dat foc, a aruncat-o și fâssss. Gata petarda. Așa mă așteptam eu să fie primită cartea mea, „Îngeri fără aripi…”, fâs și gata. Dar veneau vecinele și-i spuneau mamei cât le-a plăcut și cât au plâns. Ele plângeau prin curțile lor, mama o rupea în plâns prin curtea noastră, încât mi-am zis tare amărâtă „na, Adriano, c-o făcuși pe treabă… acum toate babele plâng din cauza ta”. Dar am primit asigurări că le-a plăcut, plânsul era bonus… Asta a fost la „Îngeri fără aripi”, că la „Budu” am fost mai încrezătoare că nu e cu plâns. Dar, ce crezi, am fost la dentist și m-am oprit la brutărie și văd o mașină că oprește lângă căruțul meu. Coboară un bărbat mare, cu barbă, și începe să-mi spună că citește la carte și că-i place de moare și plângeee de i se rupe inima când citește de pod, de pălimar și își aduce aminte din copilăria lui… Concluzia este că fac lumea să plângă, nu? Glumesc… La „Budu” încă nu am multe păreri, deoarece de abia a apărut, dar se pare că pornirea e bună.
8. Obișnuiești să asculți muzică atunci când scrii sau preferi să scrii în liniște?
Nu-mi place să ascult muzică când fac ceva. Muzica e cu treaba ei, cu sectorul ei. Liniște nu prea e, că suntem mulți în casă, așa ca la moară, când unul vine, altul pleacă, dar dacă îmi vine să scriu poți bate și toba pe lângă mine. Sunt în carte cu totul și nu mai aud sau văd altceva decât tastele și gândurile.
9. Ce obstacole ai întâlnit atunci când ai decis să scrii și să publici și cum ai reușit să le depășești?
Obstacole nu au fost. În schimb, am avut frici, așa cum ți-am zis mai sus. Dacă nu scriam ce trebuie sau cum trebuie? Din astea, piedici din capul meu, de fapt mă pricep de minune să-mi tai singură creanga de sub picioare. Sunt cel mai mare sabotor al meu și am un talent aparte în a mă da înapoi singură. Nicu mă convinge că e mai bine să merg cu încredere înainte decât să-mi trag singură frâna de mână. Nicu este alifia mea de a-mi trata obstacolele.
10. Ai primit vreun sfat legat de scris, pe care l-ai considerat a fi valoros și ai vrea să îl transmiți și altor scriitori?
Da, domnul Rățulescu mi-a alimentat creierul cu tot felul de sfaturi, îndrumări dar cel mai important sfat pe care l-am primit a fost să nu mă-ncăpățânez și să mă las „modelată” de un îndrumător. La mine a fost mai greu, pentru că sunt extrem de căpoasă. Încăpățânarea multă și pe termen lung poate fi dăunătoare. Eu am avut noroc că domnul Rățulescu a avut mai multă răbdare cu mine, i-am albit o grămadă de păr, dar nu cred că regretă timpul pierdut cu mine. Sunt căpoasă, dar, în același timp, sunt precum un burete care a absorbit orice informație primită legată de scris. Ăsta este sfatul meu, lăsați-vă modelați, îndrumați, chiar dacă aveți impresia că voi știți mai bine. La mine a funcționat și sigur sunt recunoscătoare pentru insistențele de a face și altcumva decât ca mine.
11. Cine este persoana în care ai oricând încredere să îți ofere o critică constructivă cu privire la ceea ce scrii?
Simplu! Nicu, soțul meu. Niciodată nu mi-ar oferi o critică dacă nu ar fi pe merit. Îmi spune sincer părerea lui, chiar dacă nu-mi convine. Dar și în domnul editor Rățulescu am încredere că nu face risipă de laude când nu trebuie. Asta îmi place, știu că ei îmi vor spune adevărul fără periere.
12. Cum te susține familia în privința scrisului?
Ei mă îndeamnă să scriu, deși uneori mă mai enervez că mă „atenționează” să nu scriu ceva prost sau urât. Îți dai seama ce înseamnă asta pentru cineva plin de frici, paie pe foc. Așa că prefer să știu doar eu ce scriu, ei urmând să afle de abia la final, din carte. Bine, le spun în mare ce și cum, dar cam atât.
13. Care consideri că sunt principalele calități de care are nevoie o persoană pentru a putea scrie?
Sincer, eu am crezut că oricine poate să scrie, acum cred la fel, adăugând că nu oricine poate adăuga trăire în carte. Cred că dacă reușești să redai sentimente printre rânduri, scriind cu sufletul, atunci ai principala calitate. Nu scrii doar că așa crezi tu că ești bun și înșiri prostii pe pagini doar că-ți permiți financiar. Eu mi-am revărsat sufletul în cărți, iar când am scris, am făcut-o de drag, de dor… Practic, am retrăit totul și m-am transpus în fiecare personaj atât de drag mie. Eu nu pot scrie nimic dacă nu pun suflet. Nu pot…
14. Lucrezi la o nouă carte? Dacă da, ne poți spune câteva cuvinte despre ea?
Nu lucrez la nicio carte încă. Am avut câteva porniri să scriu ceva pentru copii, dar cred că nu am avut destulă voință pentru a începe. Însă îmi stă gândul să mai scriu o carte tot în genul lui „Budu”. Plânge inima în mine când mă gândesc câte comori din lumea satului stau pradă uitării. Simt că am datoria asta și puterea de a le scoate la iveală. Cred că sunt un fel de căutător al sufletelor plecate. Simt legătura asta cu ei și parcă „îi aud” cum mă îndeamnă să scot la iveală ce a fost odată. Cred că, dacă mă ajută Dumnezeu, viitoarea mea carte va fi tot despre viața la țară a strămoșilor. Nu-mi fac planuri, dar, dacă va fi să fie, sigur vor ieși la iveală lucruri minunate. Așa simt eu și de abia aștept să vi le spun și vouă…
15. Îți mulțumesc încă o dată pentru răspunsuri! Ce ai dori să le transmiți cititorilor în încheiere?
Eu îți mulțumesc pentru timpul acordat și sper să nu mă fi întins prea mult la „vorbă”. Ți-am zis că sunt vorbă lungă. Aș vrea să le transmit celor care au avut răbdarea să ajungă până aici cu cititul să fie mai atenți în jurul lor. Vor avea surpriza să vadă soarele, pomi, iarbă… natura în sine. Să nu uite să-i îmbrățișeze mai des pe cei dragi și să spere. Este atât de ușor să fii fericit! Nu-ți trebuie mult să fii recunoscător și, pe lângă toate astea, să încerce să cunoască „lumea” în care cei ca mine există. Atunci își vor da seama cât de norocoși sunt. Să-și facă timp pentru cunoaștere. Și, de ce nu, să-mi citească cărțile.
Cei care doresc să comande cărțile scrise de Adriana, o pot face printr-un mesaj pe profilul ei de Facebook, Rusty Adriana Holtei.
Frumos si interesant interviu! 🙂
Mulțumim!