Doar un crâmpei de dor

Deschid încet poarta, pe care am pășit de atâtea ori în viața asta. De îndată ce intru în curte, în mintea mea năvălesc imagini din copilăria atât de îndepărtată, de parcă ar fi fost dintr-o altă viață. E linişte acum și vocea ei lipseşte din decor. Bucuria cu care ne întâmpina de fiecare dată când îi treceam pragul lipseşte acum cu desăvârșire. Vocea ei plină de entuziasm și energia pozitivă pe care o presăra asupra tuturor, a locului și a oamenilor, nu poate fi înlocuită de nimic și de nimeni. De acum, e pustiu unde era ea, e dor în suflet și gol în casă, e trist și gri totul în jur.  

În curte, florile pe care le-a îngrijit și le-a iubit își continuă nestingherite viața pe acest Pământ. Păsările continuă să zboare deasupra casei, așa cum o făceau mereu. Doar oamenii sunt trişti. Doar ei simt durerea pierderii unei persoane atât de dragi. Doar ei știu că nimic nu mai e la fel, că totul și-a pierdut magia odată cu plecarea ei din această lume.

Un crâmpei de dor își face simțită prezenţa de fiecare dată când mă gândesc la bunica. Îi simt prezenţa lângă mine adeseori și, totuşi, ea nu mai e aici. Știu că a plecat „acasă”, în acel „acasă” al sufletelor, unde ajungem toţi când ne încheiem misiunea pe acest Pământ. A lăsat în urma ei amintiri unice, care îmi revin cu drag în minte, ori de câte ori mă gândesc la ea sau când mi se face dor să îi simt din nou prezenţa lângă mine.

Și totuşi, liniştea doare. Ea e cea care ne amintește mereu că suntem efemeri. În urma noastră, rămâne acelaşi decor, aceeaşi ciclicitate a vieţii, aceleaşi anotimpuri și frământări pământești. Și liniște… atât de multă liniște! Unde înainte erau râsete și voie bună, povești depănate mai în grabă, mai pe îndelete, acum e doar liniște. Sunt momente în care cuvintele nu-și mai au locul sau rostul, orice ai spune ar fi de prisos.

Amprenta ei a rămas asemeni unei fantome, al cărei trup îl zărești o fracţiune de secundă, precum fumul purtat de vânt. Acum e, dar în clipa următoare, a dispărut. Și-ajungi să te întrebi: oare a fost vreodată aievea? Mergi înainte ca împins de val, și apoi, brusc, ai momente când parcă te trezești dintr-o visare și vrei să fugi din nou la ea, să-i împărtășești bucurii și tristeți, așa cum ai făcut mereu. Dar nu ai cui… azi, toate astea i le spui în gând, cuprinsă de un dor pe care-l simţi cum își înfige coții adânci în inima ta, zdrobită și așa de durere.

Pun mâna pe telefon, vreau să-i dau vestea care mi-a reumplut sufletul cu bucurie în ultima perioadă. Apoi, dintr-odată, realizez că nu mai e. Atunci, realitatea mă izbește în plin, o simt cum pătrunde prin fiecare por și atom al ființei mele și împrăștie durerea în corp și-n suflet. Mă umplu iar de un dor cumplit, pe care nu știu cum să-l port, cum să-l gestionez. Să plâng? Nu-și are rostul! Pot plânge lacrimi cât un ocean întreg și dorul nu se lasă dus.

Tot căutând în suflet soluția pentru a atenua dorul, i-am făcut ei și sufletului meu o promisiune: voi duce la capăt ceea ce am avut în plan. Pentru că bunica mea a fost eroina mea toată viața, iar locul eroinelor e în povești. Îi voi scrie povestea, pe frânturi și pe larg, pe pagini albe și în gând. Povestea ei, care m-a modelat în femeia ce sunt azi, va fi într-o zi spusă.

Până atunci, las dorul de ea să mă mai îmbrățișeze puțin, îmi plec capul pe umărul ei, cea din alt Univers, ascult liniștea pe care a lăsat-o în urmă și las lacrimile să curgă în voie…

Text scris pentru „Cuvintele de luni” din grupul „Viața de blogger”. Vă invit să citiți și alte articole participante la provocare.

Mădălina Orian a scris despre Energia vindecătoare a palmelor.

UniquebyMM a scris despre Liniște și decor cu primăvară eternă.