De vorbă cu autorii Editurii Petale Scrise – Brunno Livadaru

Brunno Livadaru

Brunno Livadaru a debutat cu povestea pentru copii „Inimă de zahăr”, la Editura Coresi. Ulterior, a publicat romanul „Profetul tenebrelor” la Editura Petale Scrise. A publicat, de asemenea, câteva poezii într-o revistă literară. La Editura Petale Scrise este „sufletul petrecerii” între autori, animând discuțiile, glumind și aducând zâmbete colegilor săi. Astăzi vă invit să îl cunoașteți și voi pe Brunno Livadaru, prin intermediul interviului pe care a acceptat să mi-l acorde.

Cine este Brunno Livadaru?

S-ar potrivi foarte bine bipolaritatea la acest răspuns. Am să fac totuşi un exerciţiu de imaginaţie şi am să mă desprind de mine, spre a mă arăta cu degetul. Acesta este adevăratul Brunno Livadaru!

Născut şi crescut în Bucureşti, copilărind în mare parte în labirintul străzilor creat de blocurile comuniste şi unde prezenţa copiilor în stradă, la joacă, asta dacă nu aveau cumva rude la ţară, era nu doar o normalitate, ci chiar stilul de viaţă al acelor ani. Sunt pur şi simplul produsul a două sisteme, comunist şi capitalist. Prin urmare, nu e de mirare că metehnele sistemelor în care am crescut ies uneori la iveală, independent de voinţa mea şi se ciocnesc brutal, dând naştere unui comportament hibrid. Nu sunt mândru de acest comportament, dar în principiu mă defineşte. În fond, dacă stau bine şi mă gândesc, e şi bine, e şi rău, în mine creşte constant o bipolaritate socială, produs al inadaptabilităţii care se datorează unei moşteniri stigmatizate. Se spune că cei mai importanţi ani sunt cei 7 ani de acasă. Dar cum aş putea eu să mă laud cu bună mea creştere, când cei 7 ani de acasă i-am trăit în comunism?! Un sistem atroce, pe care îl condamn.

Încerc cu greu să rezist tentaţiei de a înşira istoricul meu literar, nu ar fi decât o fală nejustificată şi plictisitoare pentru cititorii acestui interviu, prin urmare am să răspund la întrebarea, cine este Brunno Livadaru, în felul meu. Sunt un produs învechit a cărui ambalaj reprezintă noutatea timpului în care trăim.

Care a fost momentul în care ai decis să te apuci de scris?

Nu cred să fi existat pentru mine un anume timp, pe care să-l memorez ca fiind expresia „gata, de azi m-am decis, mă apuc de scris”. Cred, mai degrabă, că odată cu mine s-a născut şi ghepardul liric. O dihanie lăuntrică, ce în mine doarme şi sfâşie cu aceeaşi poftă. O dihanie lirică, pe cât de frumoasă, pe atât de sălbatică, întemniţată pentru totdeauna în labirintul minţii, a sufletului şi, de ce nu?, a inimii mele. Poate că legendarul arhitect Dedal avea şi el o dihanie, una cu viziune mitologică, doar aşa îmi pot explica de unde a izvorât magnifica şi fascinanta idee a labirintului în care a fost închis Minotaur. Cu toţii purtăm un astfel de exemplar sălbatic în noi, nu toţi însă ajungem la o convieţuire cu această făptură, care să se ghideze după o anumită balanţă a echităţii, în aşa fel încât amândoi să poată înţelege, unul fără altul nu pot trăi nicicum. Rar găsim o astfel de balanţă ajustată perfect şi pe care o recunoaştem uşor atunci când o vedem în actorul de succes, compozitor, cântăreţ, scriitor etc.

Dar să revenim la ideea de bază. Cum spuneam, nu eu am ales momentul exteriorizării eu-lui prin cuvinte, prin urmare, nealegând personal data şi ora exactă, îmi e total necunoscut sentimentul primului meu gând scris pe o bucată de hârtie. Tot ce pot spune cu siguranţă, fără a fi constrâns de sentimentul de ruşine, este că în mine cuvintele cântă. Fiecare cuvânt are tonalitatea lui, aria lui, ritmul lui şi, înşirate pe hârtie, dau naştere unui contrapunct. Am să definesc pe cât îmi e posibil această tehnică a contrapunctului, pentru a face mai facilă înţelegerea cuvintelor care în mine cântă.

„Contrapunctul este o tehnică în compoziţia muzicală, constând în suprapunerea a două sau mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare înţelesul propriu, dar formând laolaltă un tot organic”.

În scris, tehnica contrapunctului o putem întâlni cel mai des în poezie. Şi, pentru a exemplifica, am să-l dau drept exemplu pe Nichita Stănescu, cu una din poeziile sale din volumul „O viziune a sentimentelor”.

 „Spune-mi, dacă te-aş prinde într-o zi

 Şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

 Nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,

De frică să nu-mi striveşti sărutul?”

Doar când ajungi la sfârşitul poeziei, înţelegi sunetele cuvintelor de sine stătătoare care au reuşit un întreg organic şi anume, sentimentul. De câte ori nu am cântat versurile unei melodii? De câte ori acele versuri nu au fost o poezie, fără măcar să avem habar de asta? Muzica este extensia firească a cuvântului. E greu să răspund la întrebarea cine s-a născut primul odată cu omul. Muzica sau cuvântul? Dar pot spune, eu cânt cuvântul.

Care au fost principalele obstacole pe care le-ai întâmpinat în procesul de publicare a cărţilor tale?

Primul obstacol şi poate cel mai greu de trecut a fost să mă conving pe mine că am dat tot ce am avut mai bun. Când, în sfârşit, am reuşit asta, lucru care se întâmplă rar, căci mereu parcă mai e ceva de şters şi de adăugat ceva, ei bine, după toate acestea, începe calvarul unei aşteptări în van a unui răspuns pozitiv din partea editurilor unde am trimis manuscrisul. Însă timpul nu stă degeaba şi pe nesimţite se transformă într-un torţionar redutabil, smulgând cu brutalitate încrederea şi convingerea că am un manuscris demn de luat în seamă. O tortură mai odioasă decât aşteptarea nu cred că există pentru scriitor. În comparaţie, lipsa muzei e o scuză leneşă cu parfum bohemic. Ei bine, neînţelegând procesul complicat al editurilor, am ajuns şi eu, ca oricare scriitor, să cred tot feluri de lucruri rele despre manuscrisul meu. Acum, după mult timp, îmi dau seama că e un sentiment firesc, uman, care va reveni din moment ce intenţionez să mai scriu câteva romane. Editurile însă au ritmul lor, planul lor şi ţin evident la prestigiul lor. Concluzionând, cel mai dificil obstacol pe care cu greu l-am depăşit a fost să-mi înţeleg statutul de scriitor debutant, care a îndrăznit să abordeze un subiect atipic, aproape inexistent în literatura română, de aici si reticența unor edituri in a accepta manuscrisul meu. A fost nevoie de o editură curajoasă, Editura Petale Scrise, care a pariat pe romanul meu, „Profetul Tenebrelor”. O editură care a trecut peste temerile ei fireşti văzând în romanul meu un roman original,  revelator, care poate fi aşezat liniştit în categoria scriitorilor precum Bernard Werber sau Andrzej Zanieswski. Dar, ca să nu pară că „pup poala popii”, am să adaug şi faţa urâtă a literaturii timpului nostru, pe care as defini-o astfel: dacă romanul tău nu apare la o editură de prestigiu eşti un scriitor diletant, un golan cu pretenţii de scriitor. Prin urmare, nu pot decât să mă bucur că piaţa românească are în componenţa ei edituri mici, care fac un efort uriaş să aducă în atenţia cititorilor scriitori români, buni, foarte buni, excepţionali, dar necunoscuți încă.

Acum, să trecem la ceea ce ne interesează pe toţi: romanul „Profetul Tenebrelor”. Cum ţi-a venit ideea de a scrie o carte în care personajele sunt râme?

Am crezut, pentru o clipă, cu o naivitate copilărească că următoare întrebare vă fi cu mult mai uşoară, că o să mă scuteşti de caznele vorbitului despre mine, dar m-am înşelat. Iar acum mă bântuie un sentiment care mă face să mă întreb: „Nu cumva acest interviu va fi o cursă cu obstacole în care întrebările vor deveni din ce în ce mai dificile?”. Am să încerc din răsputeri să fiu cât mai exact în răspunsuri, deşi e greu să stabilesc ideea zămislirii romanului „Profetul Tenebrelor”. Sincer, aş fi preferat, ideea romanului să îmi pice în cap, aşa cum mărul l-a lovit pe Isaac Newton. Dar, din păcate, sau din fericire, în cazul meu, am constatat că o idee bună nu vine întotdeauna din cer, ea poate veni la fel de bine din pământ. S-au scris nenumărate romane având la bază lumea subterană. O lume fascinantă spre care privim atât de rar, asta pentru că năzuinţa, ca de altfel şi curiozitatea ce ne atrage ca un magnet mereu spre înaltul cerului ne curge prin vene încă de la moartea lui Icar. Cu toţii pornim de jos. Nu aşa se spune? Pentru că doar aşa putem exprima măsura reuşitei noastre, din punctul A, în punctul B. Asemeni, şi eu am preferat să plec de jos, poate un pic cam de jos. Nu am vrut să cobor prea adânc, în fond infernul e deja adjudecat de Dante, aşa că m-am oprit asupra râmelor, care cumva trebuie să aibă şi ele un Zeu, o divinitate absolută şi, de ce nu?, o teamă de moarte, cum de altfel o au şi oamenii. Iată ideea de la care am plecat. Construind pe acest temei capitol după capitol întregul roman, „Profetul Tenebrelor”. Şi ar mai fi ceva, aş numi-o aroganţa scriitorului, care în cazul meu a funcţionat pozitiv. Atunci când abordezi un subiect de care oricine s-ar feri şi il mai și scrii într-o manieră care îi face pe cititori mai degrabă să reflecteze comparativ decât să fie cuprinşi de scârba cuvântului ramă, atunci, cu aceeaşi aroganţă, te poţi numi scriitor. Nu vreau să par infatuat spunând asta, dar cred în talentul şi vocaţia mea de scriitor. Fără acestea, nu aş fi decât un simplu scrib.

Citind cartea, am perceput-o ca pe o metaforă a societăţii noastre. A fost aceasta intenţia ta sau cum priveşti tu povestea, din punctul de vedere al scriitorului ei?

Este pentru că aşa o percepi tu. Şi nimic nu este greşit în asta. „Profetul Tenebrelor” are un subiect atemporal. Nu mă îndoiesc că şi peste 200 de ani metafora societăţii se va reflecta întocmai cum o percepi tu azi. „Profetul Tenebrelor” s-a bucurat până acum de două recenzii foarte bune, una scrisă de Cătălina Pană şi cea de a doua scrisă de Aristide Iliescu. Ambele relevă această metaforă de care ai pomenit tu mai devreme, dar care cumva este privită într-un timp diferit, raportate la ideologii diferite, la oamenii şi la grupurile a căror prezenţă în viaţa noastră ne împinge spre această analogie uşor de identificat în romanul „Profetul Tenebrelor”. Cât priveşte cum văd eu lucrurile sau povestea, e mai puţin important, însă un pic de adevăr e în toate. Dar, aşa cum a scris Aristide Iliescu în minunata lui recenzie, „Profetul Tenebrelor nu e o carte de specialitate, dar poate fi considerată specială”.

Cum ţi s-a părut scrierea acestei cărţi?

Surprinzător de uşor, luând în considerare că a venit după o lungă perioadă de inactivitate în ale scrisului. Acum, serios vorbind, singura mea teamă, pe care cu greu am reuşit să o alung din gândurile mele, a fost: „Voi reuşi oare să-i fac pe cititori să uite de scârboşenia cuvântului ramă?”. Se pare că, până la urmă, am reuşit, deşi inelaţii mei au rămas tot râme.

Cum ai ales numele personajelor din romanul „Profetul Tenebrelor”?

Având în vedere că inelaţii mei nu sunt oameni, numele lor este dat de povestea vieţii lor. Nu este nimic întâmplător şi nu am căutat înadins un nume care să fie mai special sau unic. Povestea personajelor e unică şi implicit, numele personajelor, care se naşte din drama lor și pe care ironic îl poartă cu mândrie.

Care ţi s-a părut scena cel mai uşor de scris din această carte?

Cred că am răspuns mai devreme, indirect, la această întrebare. Dar ca să-ţi dau totuşi un răspuns, scrierea romanului meu, indiferent de scenă, a fost o scriere fluidă, fără prea multe noduri narative care să mă pună în dificultate.

În ce măsură a fost necesar să te documentezi pentru a scrie cartea “Profetul Tenebrelor”?

Documentarea este capitală pentru o carte, indiferent de subiect. Deşi în ziua de azi, alegem, pentru că e mai uşor, să ne documentăm de pe internet. Petru „Profetul Tenebrelor” a trebuit să fac un popas destul de lung la bibliotecă. Ai fi total surprinsă cât de îndrăgite şi studiate au fost şi încă sunt râmele, şi nu de pasionaţi excentrici, ci de personalităţi, cum ar fi renumitul Charles Darwin, pe care toată lumea îl cunoaşte datorită teoriei evoluţiei omului, aşa-numita teoria Darwiniană. Dar şi alţi cercetători, care au extins studiul râmelor în aplicaţii care par pur fanteziste, gen: Râmele pot contribui la crearea aşa-numitelor “quantum dots” – puncte cuantice. Deja sună complicat, nu? Am să închei cu ceva mai uşor spre a defini râmele. Charles Darwin le numea plugari naturali ai pământului. Ce poate fi mai frumos de atât?

 Ai publicat până acum o carte pentru copii, un roman fantasy şi câteva poezii. Ce altceva mai scrii?

Bună întrebare. Ce altceva mai scriu? Păi, ce scriu acum e la secret, bine păzit. Te pot asigura de un lucru, fiecare carte va fi cu totul altceva. Aristide Iliescu încheia recenzia lui spunând despre mine astfel: „Cu Profetul Tenebrelor, Brunno Livadaru ne demonstrează că poate aborda orice subiect!”. Menirea mea e să vă surprind plăcut.

Ce preferi să scrii: proză sau poezie, şi de ce?

În opinia mea, poezia este motorul prozei. Ar fi absurd să afirm că fără poezie nu poţi scrie proză, dar totuşi ajută. Din păcate, poezia am lăsat-o în planul doi. Asta nu înseamnă că nu îmi doresc să public un volum de poezii. Material pentru un volum se găseşte. Dar să mă întorc la proză. Proza îmi dă libertatea de a genera o imagine vizuală mult mai complexă, aş spune egală cu cea a unei picturi pe pânză. În proză mă pot juca cu planul narativ mult mai uşor, fără să fiu constrâns de regulile rigide ale poeziei. Categoric, proza reprezintă pentru mine maturitatea mea ca scriitor.

Care este momentul şi locul tău preferat pentru scris?

Există un clişeu ce are la bază mari scriitori, care au un birou mare din lemn masiv, o imensă bibliotecă plină de cărţi rare şi unde în linişte, nederanjaţi de nimeni, nici măcar de o muscă obeză, îşi scriu capodoperele. Ei bine, eu nu am un birou din lemn masiv şi nicio bibliotecă cu cărţi rare, pentru că locul meu de scris e dictat de inspiraţie şi de un impuls de moment. De obicei este acolo unde este cea mai mare gălăgie, căci din haos se nasc lucrurile minunate.

Care consideri că sunt elementele esenţiale pentru ca o carte să atragă cititorii?

Păi, hai să le numărăm împreună pe degete. Eu unul zic că degetele de la o mână ne ajung. O carte atrage cititorii pentru că:

  1. Autorul este vedetă de televiziune, cântăreţ, actor sau politician, fotbalist etc.
  2. Autorul este sau nu este criminal, mafiot sau puşcăriaş sau pur si simplul victimă, iar povestea lui începe cu „carte inspirată din fapte reale”
  3. Autorul este un geniu literar de necontestat
  4. Autorul doreşte să-şi împărtăşească obsesiile sexuale. Curiozitatea nu are vârstă.
  5. Biblia – încă la modă și are atâtea elemente esenţiale încât transformă cititorii în enoriaşi.

Ce ai dori să le transmiţi cititorilor acestui interviu?

Citiţi autori români contemporani! Îi puteţi întâlni pe stradă din întâmplare şi dacă vreţi să-i criticaţi atunci aveţi destule şanse să le spuneţi în faţă asta. Iar dacă îi iubiţi, atunci la fel aveţi şansa să-i îmbrăţişaţi. În ambele cazuri, nu se vor supăra pe voi/sau da.

2 thoughts on “De vorbă cu autorii Editurii Petale Scrise – Brunno Livadaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: