Ultima lună și jumătate a trecut precum un vis, însă unul nu tocmai frumos. Pe măsură ce zilele trec, te văd topindu-te mai mult, treptat, încet, precum o lumânare al cărei fitil aprins topește tot în jurul său. De fiecare dată când ajung la tine, mă simt din nou copil. Însă nu mai sunt copilul fericit, care stătea cu tine la masă, ascultându-ți vocea plăcută depănând amintiri din tinerețea-ți îndepărtată. În schimb, sunt copilul trist, îndurerat, care știe că, pe măsură ce orele se scurg, este tot mai puțin copil și tot mai mult, adult.
Mă așez pe fotoliul de lângă patul în care stai liniștită. Te țin de mână, doar și te privesc. Este atâta liniște și pace în jur, încât simt momentul ca pe ceva sacru. E o liniște intensă și apăsătoare, prevestitoare de durere. Căci știu că e doar liniștea de dinaintea furtunii, e liniștea de care are nevoie sufletul tău în pregătirea pentru a porni în marea sa călătorie.
Te privesc cum stai tăcută, cum asculți și tu tăcerea care ne înconjoară și mă întreb dacă, la fel ca mine, te gândești la ceea ce urmează. Oare ești conștientă de ceea ce te-așteaptă? Ți-e frică, te-ai obișnuit deja cu gândul? Sau doar aștepți momentul și-l vezi ca pe o eliberare de chingile vieții? Doar stau, ținându-te de mână și, respectând solemnitatea momentului, îmi spun în gând doar „câtă liniște și pace e aici!”. E mult prea multă liniște, chiar, și nu îmi place. Lipsa sunetelor, a vocii tale povestind sau râzând, a poveștilor pe care le-am iubit mă întristează, pătrunde până în suflet și produce răni.
Dar tac… azi, aleg să îți respect tăcerea și doar îți sunt alături în pregătirea ta pentru marea călătorie. O simt cum se apropie și sunt tot mai sigură că și tu ești conștientă de iminența ei. Aș vrea să pot să joc teatru, să mă prefac că n-a sosit momentul, că nu știu încă finalul poveștii tale, că nu presimt că timpul ți se-mpotrivește și în curând se va opri pentru tine. Însă tu știi că teatrul nu a fost vreodată punctul meu forte și sunt sigură că nu ai vrea să mă prefac acum.
În schimb, îți stau alături, așa cum mi-am dorit. Îți sunt, așa cum tu mi-ai fost mereu.
E-atâta liniște…
Text scris pentru „Cuvintele de luni”. Cuvintele de săptămâna aceasta au fost: teatru, pace, călătorie.
Am ales să le folosesc pentru a-mi exprima sentimentele și gândurile pe care le-am exprimat în ultimele săptămâni pe care bunica mea dragă le-a petrecut pe acest Pământ.
Citiți și textele colegilor care au participat la acțiunea „Cuvintele de luni” din grupul Viața de blogger:
<3
❤️🤗
Ce emoționant! Impresionant de delicat și adânc în același timp!
Am simțit prin fiecare por al ființei mele dragostea și respectul pentru cea care nu mai este lângă tine.
Mulțumesc!
Îți mulțumesc din suflet! Mă bucur că am reușit să îmi transmit o parte din emoție.
Doamne, să mai scrii așa sensibil ❤️ e prima dată când citesc un astfel de text de la tine și m-ai cucerit!
Mulțumesc! <3 În general mă cam feresc să îmi expun sufletul pe tavă chiar așa. Sincer, am și stat pe gânduri dacă să postez sau nu. A stat textul vreo 4-5 zile scris, în laptop, până am decis să îl public totuși. Mă bucur că ți-a plăcut.
Cat de emotionant!
Mulțumesc!
Mai are rost să spun ceva? Toată m-am făcut piele de găină! Ai un fel atât de special de a scrie… Emoţie, talent dar, mai presus de toate, DAR. Un dar care sunt sigură că a venit pe lanţul de femei minunate din familia ta. Mulţumesc, Eva mea dragă, pentru emoţia pe care mi-ai dăruit-o! Exact la fel stăteam şi eu lângă bunica mea, în urmă cu aproape 10 ani. A transmis ceea ce simţeam şi eu.
Îți mulțumesc din suflet! Atunci mi-ai înțeles perfect emoția și sentimentele, gândurile… Apropo de femeile minunate din familia mea, mă ambiționez să găsesc în mine puterea de a scrie despre bunica mea, cu adevărat despre ea, pentru că, pentru mine ea a fost model și eroină, iar comentariul tău chiar mă încurajează să fac asta. Iar eu sunt onorată să te cunosc, atât de sensibilă și talentată și deosebită ești! Te îmbrățișez cu drag!