De vorbă cu autorii Editurii Petale Scrise – Ioana Mihaela Curaleț

Ioana Mihaela Curaleț a debutat la Editura Petale Scrise cu cartea Recviem pentru Umbre. Este o persoană pasionată de istorie și mitologie. Cartea sa este un fantasy thriller ieșit din tipare, pe care v-o recomand cu încredere. Până o luați la citit însă, vă invit să o cunoașteți mai bine pe autoarea Ioana Mihaela Curaleț.

Cine este Ioana Mihaela Curaleț?

La întrebări de genul ăsta, mereu mi-e dificil să răspund. Înseamnă să vorbesc despre mine, să mă prezint cumva și să fac să sune interesant. E ca și cum m-aș gândi la o străină. Adevărul e că sunt doar o persoană simplă cu o imaginație bogată, căreia îi place să spună povești.

Care au fost principalele obstacole pe care le-ai întâmpinat în procesul de publicare a primei tale cărți?

Refuzurile sau indiferența care aproape m-au determinat să renunț la publicare. A mai fost și cazul în care am primit laude și încurajări, ca apoi să fiu ignorată când îmi doream să public. Astea mi-au zdruncinat mult încrederea în mine, până în punctul în care am lăsat baltă scrisul. Totuși, acum cred că primul obstacol în publicarea unei cărți e chiar renunțarea. Sigur, e greu să îți găsești o editură care să rezoneze cu tine și să te ajute să-ți faci cunoscute poveștile, dar există și eventual o vei găsi, important e să continui s-o cauți până dai de ea.

Cartea Recviem pentru Umbre este prima pe care ai scris-o vreodată sau mai ai cărți începute înainte?

Nu, Recviemul e a doua. Prima a fost „Făuritoarea de Vise”, care a fost postată pe Wattpad, apoi au urmat câteva povestiri scurte, pe care voiam să le dezvolt într-un roman, dar nu m-am mai ocupat de ele.

Cum ți-a venit ideea de a scrie această carte?

După ce am terminat prima carte, care e fantasy, voiam să-mi creez propriul meu detectiv și să încerc o poveste polițistă. Mi se părea distractiv să mă joc cu un astfel de personaj și eram curioasă cum s-ar contura povestea. Sincer, am pornit de la un peisaj de toamnă târzie. Ieșisem de la mall și era spre seară și ploua mărunțel. Și cum să nu profit eu de o plimbare, pe o vreme așa frumoasă? Așadar, am luat-o agale pe jos. La un moment dat, m-am oprit pe un pod și s-a întâmplat să îmi atragă atenția gara goală. Am privit mult scena aceea, fără să-mi treacă nimic prin minte, cel puțin așa credeam atunci. Apoi am trecut pe lângă niște căsuțe și singurul lucru care nu-mi mai ieșea din minte era mirosul de ploaie și crizanteme. Fără să-mi dau seama, călătoria aceea îmi arătase o poveste. Când am început să scriu acasă, tot îmi apărea în fața ochilor acea gară pustie și florile brumate, numai că acum se iveau detalii noi, pe care nu le băgasem în seamă de la început, dar le văzusem, totuși. Cum erau copacii aceia înalți, ce aveau o puzderie de ciori pe crengi, încât le puteai confunda ușor cu frunzele. Ceața care se agăța și se învolbura în jurul tău și te trezeai deodată că trece vreun trecător pe lângă tine și dispare după câțiva pași. Ploaia rece ce părea să se cristalizeze pe petalele florilor amorțite și la lumina de pe stâlpi îți dădea impresia că erau învelite în sticlă. Și mirosul de pământ și frunze, sunetul tocurilor mele pe stradă… Toate astea mi-au creat cadrul ideal pentru primul capitol, apoi a venit întrebarea: „Oare cum ar fi dacă aș plasa un personaj în acest peisaj și n-ar ști ce monștri sau ființe se ascund în ceața care-l înconjoară?” Și rezultatul a fost „Recviem pentru umbre”.

Te-ai gândit să scrii o continuare sau va rămâne carte individuală?

Inițial, mă gândisem să am o serie, dar pe ultima sută de metri am zis să rămână individuală. Totuși, câțiva cititori m-au întrebat de continuare și au vrut mai multe detalii despre Serafina și familia ei, așa că revin la planul inițial și pe viitor voi scrie o continuare. În plus, Serafina e un personaj de care nu mă pot despărți așa ușor, altfel începe să mă bântuie.

Care a fost cea mai mare provocare în scrierea acestei cărți?

Cred că aceea de a o termina. De obicei, când știu povestea și mai am câteva capitole până să o termin, fix atunci îmi pierd interesul și cu greu mă pot convinge să o finalizez atâta timp cât e proaspătă în mintea mea și știu toate detaliile. De asemenea, uneori mă întrebam dacă e suficient de interesant începutul, dacă ar stârni curiozitatea și cum nu eram sigură, tot tărăgănam și zile întregi până să scriu la ea. Poate cea mai mare provocare la mine e să am încredere că ceea ce scriu e bine și că dacă mie îmi place, le va plăcea și altora. Până la urmă, fiecare scrie povestea pe care ar vrea să o audă, dar când cartea respectivă e dată publicului, deja fiecare cititor care intră în posesia ei și o citește își va face propria opinie.

Cum au privit apropiații tăi (familia și prietenii) ideea de a publica această carte?

Familia nu știa de planurile mele, până i-am pus în fața faptului împlinit. Prietenilor le-am zis că tot am trimis manuscrisul pe la edituri, dar nu se așteptau să se și publice cu adevărat, de vreme ce cunoșteau experiențele mele precedente.

Cum te susține familia în cariera ta de scriitor?

Când mă văd că scriu ceva, îmi oferă liniște și nu mă deranjează până nu ies din cameră. Recent, lui tata îi place să îmi citească manuscrisele în stare incipientă și i le povestește mamei, apoi mă bat amândoi la cap să le și termin. Cum obișnuiesc să șterg mult, mi-au mărturisit că parcă îi doare sufletul când observă că o anumită parte nu mai este, iar ei știau sigur că e acolo. Tata e primul meu cititor și mă încurajează să scriu cât mai mult. Mama și fratele preferă versiunea audio.

Care a fost cel mai frumos moment de până acum în viața ta de autor publicat?

Faptul că primesc păreri de la cititori. Mă bucură enorm când cineva îmi spune că a citit cartea și i-a plăcut, pentru că asta înseamnă că a ajuns în mâinile unui prieten care ține la ea.

Cum ai descrie cititorul ideal al cărții tale?

Cel care citește. Cred că orice persoană care ia cartea și îi place poate fi considerată un cititor ideal.

Cum a fost primită cartea de către cititori?

Bine. Unii îmi scriu păreri, alții poate se abțin. Când cartea e deja publicată orice om care o citește are o părere diferită și o altă interpretare a ei.

Dacă ți s-ar da ocazia să petreci o zi cu un scriitor (clasic sau contemporan), care ar fi acesta și de ce?

Cu Mika Waltari, autorul romanului „Egipteanul”, pentru că probabil am avea multe de discutat despre cărți, personaje, călătorii etc.

Ce ne poți spune despre proiectele tale de scriere din momentul de față?

Sunt multe, dar le iau pe rând. Momentan, lucrez la primul meu roman, „Făuritoarea de vise”. Am încercat să scriu în paralel o comedie romantică, dar fiind atât de diferite, am renunțat ca să nu fac un ghiveci. Le iau în ordinea priorităților, iar lista e lungă.

Când și cum ai decis că vrei să scrii?

În 2015 am avut o perioadă mai grea din cauza unei depresii și după ceva timp, ca să trec peste ea, am descoperit că scrisul mă ajută enorm. E o terapie excelentă. Așa că în 2016 am început să scriu „Făuritoarea de Vise” și am revenit pe Wattpad, deoarece căutam un site pe care să-mi postez ceea ce scriam, unul ușor de folosit, cu salvare automată și care să fie popular printre scriitorii amatori. Pe atunci nu mă gândeam la publicare, foloseam scrisul doar ca metodă de refulare, dar o prietenă mi-a citit cartea și alte povești și m-a îndemnat să trimit manuscrisele, întâi spre revistele online de literatură, apoi spre edituri. Și așa mi-am dat seama că vreau să fiu scriitoare. Să ai la dispoziție cuvinte, foi și un pix și să faci să prindă contur o poveste care să îți dea diferite stări și să te poarte prin lumea ei e ceva magic. E un sentiment foarte mulțumitor, când îți ții cartea în mână pentru prima oară. E ca și cum ai avea propriul tău brand de magie.

Ce ai dori să le transmiți cititorilor acestui interviu?

Celor care au avut răbdare să se uite peste răspunsurile mele și să mă cunoască puțin, le mulțumesc și îmi doresc să continue să susțină autorii români, cum au făcut și până acum.

Îți mulțumesc încă o dată pentru răspunsuri, Ioana!