Fragment vol. 7 „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” – Uirebit

Dumnezeu să-l odihnească!

– Pentru ce, mama dracului, plătesc abonamentul la internet?! am izbucnit pentru a o suta oară. Vorbeam singur prin casă. La ora opt n-am avut internet, am continuat furios, la ora zece, internet pauză! La ora unsprezece, internet din pulă și acum, uite, e aproape ora doișpe și eu tot n-am internet! Troglodiți nenorociți! am răbufnit amețit de nervi.

Era august și dacă ieșeai pe balcon, simțeai că te topești. Puteai prăji ouă pe balustrada de la balcon. În apartament, totuși, era o temperatură acceptabilă.

„Nu ies din casă nici mort! mi-am zis.”

Am făcut un duș ca să mă răcoresc. Mă spălam repede. Poate că internetul revenise!

Nu revenise!

Până la ora treisprezece, am mai făcut duș de două ori, dar internetul tot nu apăruse, așa că am tras pe mine un tricou și o preche de blugi și am ieșit. Trebuia neapărat să-mi caut o ocupație, ceva care să mă distragă și să mă facă să uit că eram un ratat fără internet.

În casa scărilor, pe la etajul unu, l-am salutat morocănos pe tipul în salopetă care meșterea ceva de zor suit pe scară. Dracii de copii tăiaseră cablurile de internet la toate etajele. Noaptea, desigur! E mai amuzant noaptea.

Am ieșit din bloc înjurând și m-am îndreptat ca o furtună spre parcare.

Mașina mea mă aștepta cuminte. Era parcată în spatele blocului și se prăjea la soare. I-am dat un ocol, m-am uitat la ea cu mare atenție și m-am crucit de mirare: nu exista nicio zgârietură în plus, roțile erau și ele toate patru, iar geamurile erau intacte.

„Ciudat cartier! mi-am zis, ridicând din umeri.”

Adevărul este că nu prea mai foloseam mașina. O porneam doar o dată pe săptămână ca să mai merg cu Tabita la cumpărături. Uneori, poate, și mai rar.

A pornit de la prima cheie și am demarat. N-aveam habar în ce direcție să mă îndrept; nu mai aveam pe cine să vizitez, nu mai cunoșteam pe nimeni! Orașul în care mă născusem, crescusem și trăisem toată viața devenise și mare, și mic în același timp. Unică mea cunoștință din oraș era Tabita, iar spitalul ei era situat la o aruncătură de băț de blocul nostru, așa că n-aveam nevoie de mașină dacă voiam să merg la ea.

„Dar n-o să merg la Tabita, mi-am zis. La ce bun? Acolo e tot balamuc ca și anul trecut, ca și acum zece ani. Nimic nou!”

Am preferat să conduc la întâmplare, să fumez și să mă uit scârbit la oamenii de pe trotuare. Pfui! Erau atât de urâți! Erau pur și simplu oribili!

Toți anii pe care-i petrecusem izolat la ferma Tabitei fuseseră niște ani buni, dar eu abia acum realizam asta. Mi-am dat seama fără pic de surpriză că nu-mi plăceau deloc oamenii și… că nu-mi plăcuseră niciodată. Ce să-ți placă la ei? Erau doar niște ciudățenii pe două picioare. Formau o turmă de ființe bipede cu care, vrând-nevrând, trebuia să am de a face, ca să pot supraviețui.

Era oră de vârf. Claxoane, praf, cerșetori…

Conduceam încet, analizând distrat când un biped, când altul. Ce colecție de ciudați! Nu era nevoie să fii mare psiholog ca să-ți dai seama de un adevăr elementar:

„Nu există oameni normali! am tras repede concluzia. Fiecare dintre tipii ăștia e dereglat într-un fel sau altul. Unii sunt prea buni. Alții sunt prea răi. Sunt… unul mai anormal ca altul. Niște monștri cu toții! Se vede cu ochiul liber că sunt anormali.

Iar dacă nu se vede, atunci e și mai grav, pentru că tipii care par normali sunt cei mai anormali și mai periculoși dintre toți! mi-am zis, uitându-mă în oglinda retrovizoare.

Dar dacă din opt miliarde de oameni s-ar găsi totuși și un tip normal, ce ai zice de asta? Dacă te-ai întâlni față în față cu el… l-ai recunoaște? L-ai simpatiza? Dacă există…”

Am mai condus tăcut încă vreo cinci minute și am rumegat ideea cu toată seriozitatea. Țigările mi se terminaseră. Undeva, în depărtare, se auzeau clopotele unei biserici.

„Imposibil! mi-am zis într-un târziu. Dacă pe lumea asta ar exista fie și un singur om normal, asta ar fi o aberație, o anomalie și o jignire la adresa lui Dumnezeu! Omul acela ar trebui omorât rapid cu pietre, pentru că ar fi un exemplu foarte periculos!

Dar nu e cazul, pentru că Dumnezeu n-a creat nici măcar un singur om normal. În Biblie scrie negru pe alb că ne-a creat exact după chipul și asemănarea Lui. Amin!

De unde pizda mă-sii pot să-mi cumpăr niște țigări?!”

Am parcat mașina lângă o cârciumă. Am coborât treptele și am intrat ca să-mi iau un pachet. Pe cât de mare era zăpușeală de afară, pe atât de răcoros era înăuntru, așa că am decis să mai rămân un pic, ca să-mi revin.

– Ce altceva mai dorește domnul? m-a întrebat chelnerul cu gura spre mine și cu ochii la portofelul meu. Un vin rece? O bere de la frigider? Un whisky cu gheață?

„Alt anormal! mi-am zis.”

– Un ceai fierbinte! am spus în timp ce mă așezam la o masă.

Chelnerul mi-a aruncat o privire plină de milă, apoi a ridicat din umeri și a pus niște apă la fiert.

– De ce bat azi clopotele? l-am întrebat pe un bătrân care ședea la o masă cu halba sub nas. E vreo sărbătoare?

– Nu! mi-a răspuns ăla. E o înmormântare. A murit un doctor veterinar.

– Dumnezeu să-l odihnească! De ce-a murit? Cancer?

– Nu! Avea el și cancer, dar n-a murit de cancer, ci a făcut stop cardiac. Păcat! Era un om tare bun. Și ca doctor era bun. Om bun, doctor bun… Dumnezeu să-l odihnească!

– Bun ca pâinea caldă, nu-i așa? l-am întrebat zâmbind.

– Chiar era bun, nu-i vrăjeală! a zis și chelnerul, aducându-mi ceaiul. Liniștit! Își vedea de treaba lui. Mi-a fost vecin. Dar, ce-i drept e drept, era și cam țăcănit. Dar era inofensiv! Dumnezeu să-l odihnească!

– De ce era țăcănit?

– Se înfometa, mi-a răspuns chelnerul, fluturându-și un deget la tâmplă. Avea el un fix… Cică ținea post ca să scape de cancer. Mare prostie! N-am mai auzit de-așa ceva! Dar, în rest, bun om, bun vecin… bun doctor! Dumnezeu să-l odihnească!

– Și era și cam spurcat la gură, a adăugat bătrânul dând din cap. Dar în rest era blajin. Păcat de el că s-a smintit cu posturile acelea. N-a mâncat nimic timp de cincizeci și două de zile. Și deodată „Poc!”, i-a stat inima. Dumnezeu să-l odihnească!

– Tataia are dreptate, doctorul era cam slobod la gură și cam nebun! a spus chelnerul zâmbind. Avea limba ascuțită, nimic de zis. Când ți le spunea, ți le spunea verde în față! Nu te menaja! Dar avea și un suflet mare. Iubea mult animalele. Mie mi-a castrat motanul și n-a vrut să-mi ia niciun ban. Totuși era cam sărit de pe fix. Trebuie să fii tare prost ca să te înfometezi așa.

– Sau poate că era doar disperat! am mormăit eu cu nasul în cana de ceai. Cu cancerul nu te joci!

– Așa-i, a aprobat bătrânul, cu cancerul nu-i de glumă! Dumnezeu să-l odihnească!

M-am uitat și la unul și la altul. Păreau normali! Asta însemna că erau foarte periculoși și unul, și celălalt. Așa că le-am zis împăciuitor:

– Deci răposatul era prost, disperat, țăcănit, cam tâmpit, spurcat la gură și nebun. Dar, în rest, era om bun, nu?

– Cam așa! au răspuns amândoi, dând din cap. Dumnezeu să-l odihnească!

Am plătit ceaiul și am ieșit repede de acolo.

Găsiți cărțile seriei „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” pe blogul lui Uirebit.