Fragment vol. 6 Un bărbat, o fată, o insulă pustie – Uirebit

fragment

Cineva trebuie să moară!

Somnul mi-a făcut bine.

Când am deschis ochii, am privit tavanul și am avut vaga senzație că mă ridic și plutesc tot mai aproape de el. Toate necazurile din viața mea dispăruseră. Eram doar eu și tavanul meu alb.

Una din două: fie sunt mort, fie sunt gata de fapte mari! mi-am zis și – în momentul acela – m-am speriat de calmul care mă cuprinsese.”

Am ridicat mâna dreaptă și am privit-o: degetele nu îmi tremurau. Era o mână de om stăpân pe sine! Cu mâna aceea am băgat laptopul în priză și am dat click pe programul de tranzacționare. Am privit liniștit cifra din dreapta jos: șaptezeci de mii de dolari!

De vreo trei zile, graficul cu evoluția euro-dolar se menținea la un nivel aproape constant. Urca câțiva pipși. Se oprea. Cobora câțiva pipși. Era liniștea dinaintea furtunii. Investitorii din întreaga lume erau nehotărâți și nimeni nu mai avea curajul să investească masiv, nici măcar băncile.

Dar liniștea aceea nu avea să mai dureze prea mult.

– Pe mine nu mă păcălești! am spus, surâzând și privind amuzat graficul. Urmează să explodezi în curând, nu-i așa? Sunt sigur! Dar în ce direcție o să explodezi? În sus? În jos? Pun pariu că nici măcar președintele Fondului Monetar Internațional nu știe asta. Ok, fie ce-o fi! am spus rânjind. Totul sau nimic! La urma urmei, nu sunt decât bani. Mă piș pe ei!

M-am uitat la ceas. Dormisem ceva! Se înserase. Tabita ar fi trebuit să sosească de aproape două ore, dar nu sosise. Veșnica poveste! Probabil se dusese iarăși s-o viziteze pe mă-sa la azil. Sau poate se oprise pe la biserică. În ultima perioadă mergea cam des și se spovedea. Dar ce păcate atât de mari avea? Prostii! Femeie…

Am mizat pe scăderea euro și pe creșterea dolarului. Euro își bătuse joc de piața financiară de prea multă vreme și… sosise momentul să se devalorizeze drastic și eu aveam să-mi umplu buzunarele cu un pariu împotriva monedei Uniunii Europene.

Cifra din dreapta jos a început să oscileze. Câștigam câteva mii, apoi le pierdeam. Iar le câștigam. Brokerul îmi acceptase tranzacția online, însă piața se încăpățâna să nu facă mișcări prea mari. Graficul aproape că înghețase.

– Am nevoie de o cafea! am spus cu o voce pierită. Dar acum nu mai plec din fața monitorului nici mort! Dacă euro se întărește și graficul o ia în sus, o să pierd masiv. E mai bine să rămân aici, cu mâna pe mouse și cu degetul pregătit. Dacă se împute treaba, dau un singur click și am ieșit. Iar dacă euro scade în valoare, m-am făcut om! Dacă graficul se prăbușește, înseamnă că pariul meu a fost bun și că pot să ajung la un câștig de… două, trei sute de mii de dolari în doar câteva minute. Doamne, ce bine-i să fii geniu financiar! Viața e atât de frumoasă!

Așa că am renunțat la cafea și am continuat să privesc graficul cu inima cât un purice.

– Am nevoie de o țigară, am gemut deodată. Nu-mi mai trebuie cafea, dar… măcar o țigară. Nu mai suport tensiunea asta. Apoi am țipat spre grafic: Dar mișcă-te odată, blestematule!

M-am uitat îngrijorat la ceas; peste doar șapte minute bursa de la Hong Kong urma să se deschidă. Pentru mine avea să urmeze fie un dezastru, fie o mare lovitură. Cifra din contul meu oscila, dar – în mare – rămânea cam aceeași.

Am oftat, am dat un click și am închis tranzacția. Nu pierdusem nimic, nu câștigasem nimic, dar… eram cu nervii la pământ. Am sunat-o din nou pe Tabita. Îmi trebuia urgent încă un calmant, dar ea nu mi-a răspuns la telefon. Am apelat-o iar și am lăsat să sune până când mi-a răspuns căsuța vocală.

– Nu mai ai pe cine să te bazezi în ziua de azi! am spus, aproape plângând de nervi. M-au abandonat și cățeaua, și femeia. Sper că nu și Dumnezeu! Doamne, ești aici? Mă auzi? Fă-mă să câștig, Doamne! Tu ești mare și ești bun! Îmi trebuiesc doar câteva milioane de dolari și apoi am terminat-o și cu bursa, și cu jocurile de noroc. Ce înseamnă câteva milioane pentru Tine? Nimic! Un fleac! Tu, care pocnești o singură dată din degetul Tău divin și transformi regii în cerșetori și cerșetorii în regi… fă-mă fericit! Dacă vrei, mă jur cu mâna pe Biblie că n-o să-ți mai cer nimic altceva toată viața.

Acum, că ieșisem din tranzacție, puteam privi graficul și indicatorii cu niște ochi mult mai calmi.

Dar dacă euro n-o să scadă? mi-am zis. Ei? Ce te faci dacă nu scade? Poate c-ar trebui să pariezi invers! Poate crește, la dracu’! Aaah… mă duc să-mi fac o cafea! Am nevoie de o cafea și de o țigară. Și… oare pe unde o fi ascuns nevastă-mea blestematele de pastile?”

M-am dus în bucătărie și mi-am făcut o cafea tare și amară, după care am ieșit în curte și am fumat două țigări una după alta. Afară era încă ziuă. Nas Rece era tot fugită. Bucata rămasă de lanț stătea învârtită în iarbă ca un șarpe.

M-am dus să mă piș și am revenit în fața laptopului. Am văzut cu uimire că moneda euro scăzuse, se depreciase. Nu tare mult, dar o lua în jos. În ziua aceea, bursa de la Hong Kong nu prea avea încredere în moneda europeană.

Mare bou mai sunt! mi-am zis nervos. Nu puteam să mai aștept câteva minute? Aș fi câștigat cel puțin 15 mii de dolari. De ce mi-a trebuit cafea? De ce am anulat tranzacția?”

M-am dat cu capul de masă și tăblia a sunat a gol.

– Acuma ce te faci, geniule? m-am întrebat cu o voce tremurândă. Pui alt pariu? Mergi pe euro sau contra euro?

Cel mai cuminte lucru era să mai aștept. De ce să mă arunc cu capul înainte? Banii mei erau acolo, în siguranță. Dacă nu joci, nu pierzi. E drept că nici nu câștigi!

– Tabita, pe unde mama dracului umbli? am zbierat în timp ce o sunam pentru a treia oară.

Nevastă-mea își închisese telefonul sau poate îl dăduse pe modul silențios.

Am simțit că turbez. Am răscolit toată rufăraia din dulapuri, am căutat în toate sertarele… După icoane, pe sub fețele de masă… Nici urmă de pastile! Am găsit doar niște ambalaje goale.

Mi-am luat țigările și am ieșit iar. Am fumat țigară după țigară.

Când am revenit la laptop, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Euro scăzuse foarte abrupt. De ce nu avusesem curajul să pariez? De ce? Eram un laș! Pierdusem șansa de a-mi dubla cei 70 de mii de dolari.

Și încă tot mai continua să scadă.

– Fie ce-o fi! am zis. Din câte se vede, toată lumea pariază împotriva euro. Bine, o să merg și eu în aceeași direcție.

Mi-am făcut cruce și am plasat o tranzacție de mare anvergură. Acum nu mai concepeam să pariez pe mărunțiș. În primul minut, am ajuns de la 70 de mii la aproape 75 de mii. Peste alte trei minute, eram deja pe la vreo 80 de mii.

Închide, pentru numele lui Dumnezeu! țipa o voce din capul meu. Ai un profit de zece mii de dolari în doar patru minute! Închide naibii tranzacția și mulțumește-te cu atât!”

Mâna mea paralizase pe mouse. Degetul meu nu voia să dea click. Ceva din mine îmi spunea că dacă voi avea răbdare încă un pic, voi putea ajunge la 90 sau – cine știe? – la 100 de mii de dolari. Trebuia doar să am răbdare.

Dar unde, mama dracului, erau calmantele acelea? Acum aș fi luat și trei deodată!

Trupul mi se încordase și fruntea mea se aplecase spre cifrele care jucau înaintea ochilor mei. Lumânările graficului se jucau cu nervii mei.

Sus! Jos!

Iar sus!

Și mai jos!

Așteptam și câștigam! Ajunsesem deja la 93 de mii de dolari. Era clar, moneda euro era condamnată pe ziua aceea. Era crucificată, înțepată cu spini și scuipată!

– Merge prea greu! am țipat. Trebuie să deschid și a doua tranzacție, tot împotriva euro!

Am dat câteva clik-uri și am plasat încă un pariu cu soarta! Acum cifrele înnebuniseră, se mișcau cu o viteză amețitoare. Devenise periculos! Degetul meu era pregătit să oprească ambele tranzacții în orice moment.

Dacă graficul ar fi ezitat fie și-o singură secundă, aș fi făcut-o imediat. Dar câștigam!

– O sută de mii de dolaaari! am urlat și m-am răsturnat cu scaunul pe spate. O sută de miiiii!

M-am sărit în picioare, am luat scaunul de pe podea și i-am făcut vânt în perete. S-a făcut bucăți! Eram nebun de fericire.

– O sută de mii, geniule! am zbierat. Dar… ce faci? Nu închizi? Mai așteptăm? Da, da… O să mai așteptăm nițel! Vreau 200 de mii de dolari. Apoi 300 de mii!

Cineva a bătut puternic cu mâna.

– Tabita, te bag în pizda mă-tii! am țipat, fără să mă uit nicio secundă spre geam. Unde dracu’ ai pus pastilele alea? Adu-le repede încoace! Auzi, femeie? Suntem bogați! Avem 100 de mii de dolari! Vino să-i vezi!

Bătăile din geam s-au întețit și au devenit tot mai puternice.

– Futu-i Paștele mă-sii! am urlat. N-am timp! Intră, femeie! Ușa e deschisă!

La al treilea rând de bătăi, m-am înfuriat și am ieșit afară ca o furtună. Cred că aveam ochii injectați de sânge, iar furia îmi schimonosise chipul.

– Ești nebun?! a țipat vecina. Ajutor!

M-am liniștit ca prin farmec. Femeia era, evident, șocată. Căzuse în fund acolo, pe trepte.

Am ridicat-o cu grijă și am mormăit niște scuze.

– N-am nevoie de scuzele tale, golanule! a spus ea plângând și mi-a aruncat ceva la picioare.

Am privit mirat în jos. Pene! Sânge… Erau trei găini mari și dolofane.

Dar moarte! Fuseseră sfâșiate.

– Voiai să știi unde ți-e câinele? a țipat ea. Uite-ți câinele! a tunat ea acuzator și a ridicat degetul.

M-am uitat în direcția aceea și ochii mei s-au întîlnit cu ochii lui Nas Rece.

Da, se întorsese acasă. Dădea din coadă spășită, dar avea pene pe la gură.

Am înțeles pe loc.

– Vă… rog să mă scuzați, m-am bâlbâit cu o voce slabă. Eu sunt vinovatul, știu! O să vă plătesc găinile. Așteptați un pic!

Am intrat în casă cu umerii coborâți și cu nasul în jos. Femeia avea dreptate, era câinele meu. Era vina mea!

Am revenit cu banii, însă bătrâna dispăruse. Am fugit după ea și am ajuns-o pe la poartă.

– Vă rog să luați banii! am implorat-o. Dacă nu e suficient, vă rog să-mi spuneți. Îmi cer iertare!

A luat banii mai mult în silă și mi-a spus scârbită:

– Să faci bine și să-ți legi cîinele! Unde s-a mai pomenit așa ceva? Ăsta-i câine sau e vulpe?

A plecat bombănind.

M-am răsucit și am făcut câțiva pași. M-am poticnit de Nas Rece. Se tot băga printre picioarele mele și scheuna. Nu era ea chiar proastă, înțelesese că o făcuse lată.

– Îți place în ce porcării mă bagi? am întrebat-o. Mă faci să-mi crape obrazul de rușine? Rupi lanțul, fugi ca o vagaboandă, omori găinile oamenilor… așa te-am învățat eu? Ce-i cu tine, fato? Ia vino încoace!

Am luat-o în brațe și am adus-o așa până la atelierul cu scule. Am căutat niște sârmă mai groasă; trebuia să repar cumva lanțul.

– Nu te mai zbate așa și nu mai scheuna, că nu mă impresionezi! i-am spus supărat. Nu-ți mai dau drumu’ nici mort. Ce? Vrei s-o iei din nou la plimbare? Unde vrei să pleci? La poiata de găini a vecinei? Of, tâmpito! Pâinea cu supă nu-ți place… Am legat bine cele două capete de lanț, după care i-am promis solemn: Mâine, chiar mâine plec în oraș și-ți cumpăr un lanț gros, special pentru tine! Nu mai scapi tu din lanț în vecii vecilor. Ce te guduri așa pe lângă mine? Hai, nu mai fă pe proasta! Știi foarte bine că ești vinovată.

– Hau!

– Hau, pe mă-ta-n cur! am spus scărpinând-o după ureche. Tu ești câine sau ești vulpe? Toată ziua vrei mângâiată, putoare ce ești. Apă, mâncare… și mângâieri. Îți place, nu-i așa? Of… tu și mângâierile tale. Trebuie să merg și să culeg penele acelea din curte și să ascund corpul delict… găinile! Dacă le vede Tabita, o încurcăm amândoi.

– Hau!

În momentul acela, mâna cu care o mângâiam s-a oprit. Cuvântul „Tabita” îmi adusese aminte de ceva vag. Nu știam exact despre ce era vorba, dar sentimentul de îngrijorare m-a cuprins deodată.

– Tabita? am repetat eu. Pastile… calmante! Dar de ce am nevoie de calmante atât de tare? am șoptit încruntându-mă. Ce făceam? La ce-mi trebuiau mie calmante?

Am simțit cum cerul îmi cade în cap și mâna mi s-a încleștat deodată în blana cățelușei.

– Iisuse Mare! am urlat și am fugit repede spre casă.

Am sărit treptele fără să le ating, am intrat ca o furtună pe hol și apoi în dormitor.

Laptopul era tot acolo. Graficul era tot acolo.

M-am uitat repede pe ecran, în dreapta jos. Am privit hipnotizat în direcția aceea și mi s-au înmuiat genunchii.

Nu mai rămăsese nimic de văzut în partea dreaptă jos. De fapt, ceva-ceva, tot mai era.

M-am frecat la ochi și m-am apropiat înghețat de laptop. Am citit cu voce tare, pe silabe:

– Pa-tru… do-lari și do-uă-zeci și cinci de… cenți.

Am început să râd. Apoi să plâng. Apoi să urlu.

– Patru dolari și douăzeci și cinci de cenți! am răcnit din fundul plămânilor. Patru dolari și douăzeci și cinci de cenți! Patru dolari și…

Am căzut lat pe podea și am început să mă izbesc iar și iar cu ceafa de podea.

Patru dolari și douăzeci și cinci de cenți! Atâta tot!

Se terminase!

* * *

Am închis ochii. Lumea rea și crudă a dispărut.

Am deschis ochii larg. Lumea rea și crudă era tot acolo!

Totul era o iluzie. Aș fi vrut să amorțesc și să adorm în iluzia aceea! Să nu mă mai trezesc niciodată.

Iluzia era că avusesem o sută de mii de dolari. Realitatea crudă și rea era că nu aveam decât patru dolari și douăzeci și cinci de cenți.

Iluzia era că eu, Tiberiu, eram un geniu al finanțelor.

Realitatea era că eram… doar o labă tristă. Un falit, un vierme întins pe podeaua dormitorului.

– Vreau să adorm aici și să nu mă mai trezesc niciodată! am spus în șoaptă. Sau… vreau să dau timpul înapoi cu 24 de ore.

– Hau, hau! Auuu!

– Sac plin cu purici! am mârâit. Te bag direct și urgent în pizda mă-tii! Dacă mă ridic și ies afară… ai să vezi tu „Auuu!”

Cred că am rămas întins pe podea cam o jumătate de oră. Telefonul meu mobil a început să țârâieși l-am lăsat s-o facă până și-a dat duhul. Nu mă mai interesa cine mă suna sau de ce mă suna. Afară de cazul în care era brokerul meu din Anglia care voia să-mi spună că… ce?

Ce se întâmplase? Declarase Rusia război Statelor Unite? Ce naiba se întâmplase de căzuse atât de tare dolarul și se întărise atât de tare euro? Chiar eram curios.

M-am ridicat cu greu de pe podea. Mă mișcam de parcă o rafală de mitralieră mă lovise în piept.

Te pomenești c-am făcut un atac de cord? mi-am zis îngrijorat. Poate că sunt pe moarte!”

Am deschis laptopul și am accesat o cameră de discuții pentru cei care tranzacționau perechea valutară euro-dolar. Am început să tastez repede:

– Fraților, ce s-a întâmplat? Cum a fost posibil să crească moneda euro așa, ca fulgerul?

– Uite-l și pe ăsta! s-a hilizit unul. Alt fraier. Așa-i că ai luat-o și tu în barbă?

– Un pic.

– Cât ai pierdut? m-a întrebat altul.

– Cât am meritat! Bine… am pierdut TOT!

– Zi, dom’le suma! s-a băgat și administratorul forumului. De ce ești secretos? Doar nu-i nicio rușine; toți mai pierdem din când în când. Ai pierdut o mie? Două mii?

– Eu am fost pe fază și m-am retras la timp! s-a lăudat altul.

– Bine! am scris turbat de nervi. Mă bucur pentru tine. Dar ce s-a întâmplat? Poate cineva să mă lămurească și pe mine? E război? Cutremur? A fost vreun atentat terorist?

Băieții de pe chat m-au lămurit repede. Nu fusese nimic din toate alea! Nicio calamitate, niciun atentat… Doar o conferință de presă ținută de președintele Franței. Îl mâncase în cur să vorbească cu jurnaliștii și nici măcar nu spusese mare lucru. Doar generalități, fleacuri! „Marele” om de stat vorbise ceva despre viitorul luminos al Uniunii Europene și… bla, bla, bla… iar la final adăugase că este optimist referitor la nu știu ce căcat de taxă propusă de Parlamentul uniunii. Declarația durase mai puțin de un minut.

– Asta-i tot? am bolborosit, închizând laptopul. Sforar nenorocit! Francez pervers! Pentru că ești tu plin de optimism mi-ai tras preșul de sub picioare? Oh, daaa, ce să-ți spun… Pula numărul Unu a Franței debordează de optimism și… gata! Din două vorbe, a și oprit căderea euro. A inversat cursul!

M-am luat cu mâinile de cap și am început să-mi masez tâmplele.

Nimic de făcut! Cam așa mergeau lucrurile pe piața financiară: dacă președintele Franței râgâia, moneda euro sălta. Dacă trăgea o beșină, euro scădea. Dacă spunea ceva despre încredere și optimism, întreaga lume financiară începea să ia pastile.

– Ce țară de perverși! am urlat. Ce, mama dracului, caută francezii în Uniunea Europeană?

M-am întins pe pat supărat foc. Lucrurile erau foarte clare, președintele Franței trebuia să moară!

Afară Nas Rece începuse din nou să urle și urla a jale, a moarte… Oricum, nu urla a bine. Probabil că știa ea ce știa.

Eram țeapăn! Nu mai aveam nici măcar puterea să merg până la geam și să-i spun să tacă. Mă simțeam ca un boxer care mâncase bătaie în ring repriză după repriză.

Oare cât costă un bilet de avion până la Paris? m-am întrebat. Doar dus!”

Am pus mâna pe o foaie de hârtie și-un pix. Trebuia să fiu cât mai ordonat, iar planul trebuia să fie impecabil, însă după câteva secunde, mi-am adus aminte că eram falit. De unde bani de avion? Cum să ajung la Paris? Am rupt foaia în bucățele și am aruncat-o.

N-am cum să-l omor pe nenorocit, dar ce mai contează?! mi-am spus plin de ciudă. De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, nu el este adevăratul vinovat, ci eu! Dacă aș fi rămas lângă laptop și dacă aș fi urmărit graficele, aș fi putut închide tranzacțiile la timp și mi-aș fi salvat banii. Dar de ce n-am fost lângă laptop! De ce? De ce-am ieșit afară?”

M-am bătut cu palma peste frunte. Asta era! Vecina!

Vecina trebuie să moară! am spus, luând altă foaie. Președintele Franței e nevinovat, săracul! Doar nu m-a scos el din casă! Baba aia m-a scos! Moarte ei!”

Acum era mult mai simplu. Nu-mi trebuia niciun bilet de avion! Nici măcar mașina nu-mi trebuia; vecina locuia la 500 de metri. Am aruncat cât colo hârtia.

Ce atâtea calcule? mi-am spus îngrețoșat. Mă duc peste ea, o omor și vin înapoi. Durează cinci minute. Și, după aia, am timp să fac și niște cartofi prăjiți până vine Tabita! Pe unde naiba mi-am pus tenișii? Unde-i cuțitul de tăiat porcii?”

Mi-am tras repede tenișii în picioare, am înșfăcat cuțitul și am ieșit din casă ca o furtună cu gând să merg și să-i dau binețe vecinei, când privirea mi-a căzut pe leșurile celor trei găini. Peste tot doar pene și sânge! Pe trepte…

Stai un pic, că nici vecina n-a venit aici de florile mărului! mi-am spus. Nu te pripi, băiete! Dacă tot vrei să faci o chestie, măcar să fie cu dreptate. Doar ai studiat Dreptul, nu? Ia gândește-te bine… de ce a venit vecina și de ce te-a scos din casă?”

Minutele treceau. Privirea mea se muta când la găinile moarte, când la Nas Rece. Cățeaua se uita când la mine, când la găini. Găinile, sărmanele, nu se mai uitau nicăieri.

– Care va să zică tu ești nenorocita! am mârâit. Din cauza ta am pierdut o sută de mii de dolari.

– Ham!

– Și tot din cauza ta n-a lipsit mult să-l asasinez pe președintele Franței.

– Auuu!

– Taci, sac de purici! Ți se pare că glumesc? Află că nu mai am simțul umorului!

– Mrrr!

– Și n-a lipsit mult s-o fac pe vecina să doneze sânge! am spus speriat. Totul din cauza ta!

Am dus cuțitul în bucătărie, apoi am revenit și am cules toate penele de pe jos. Am aruncat găinile într-un sac și le-am dus la gunoi.

La sfârșit, am aruncat niște apă pe trepte și am început să le frec de zor cu un măturoi, dar sângele uscat intrase adânc în beton.

Mirosul de sânge o scosese din minți pe cățelușă. Și-a înclinat capul pe-o parte și s-a uitat foarte veselă la mine; voia să-mi explice ceva. A ridicat o lăbuță.

– Pentru Dumnezeu, am țipat, nu te mai uita așa la mine! Mă scoți din minți, cățea afurisită! Trezești în mine tot ce-i mai rău! Tu, Satano… doar tu ești cauza tuturor relelor din viața mea! Cine dracu’ te-a adus în viața mea?

– Ham! a făcut ea gudurându-se. Ham!

– Vrei mângâieri? am spus turbat de furie. Stai așa, că-ți dau mângâieri imediat, anafura și cristelnița cui te-a făcut! O sută de mii de mângâieri îți dau! Așteaptă… uite-acuși! După ce-o să termin cu mângâiatul, n-ai să te mai miști de jos!

Mi-am scos cureaua de la pantaloni și am pus-o în două. Nu mai judecam bine. De fapt, nu mai judecam deloc! Dacă mama ar fi ieșit din mormânt și s-ar fi pus între mine și cățeaua aia, aș fi bătut-o chiar și pe ea. O luasem razna. Turbasem… Voiam sânge! Cineva trebuia să moară!

O perdea roșie coborâse peste ochii mei. Roșie la fel ca și cureaua! Cureaua tatei!

M-am apropiat de Nas Rece și cățelușa a scheunat înspăimântată. S-a tras înapoi, a mers îndărăt, dar era legată în lanț. Când lanțul s-a terminat, Nas Rece s-a lipit de pământ gemând și ochii ei s-au deschis mari și rotunzi.

Ochii ei nu se mai uitau la mine, ci la cureaua din mâna mea.

Brațul s-a ridicat și cureaua a fluierat tăind aerul. În mintea mea nu mai exista nici milă, nici gândire, nici îndurare. Rațiunea amuțise, iar animalul din mine țâșnise mârâind la suprafață.

Loviturile cădeau una după alta! Scheunăturile s-au transformat în chelălăituri plângătoare, apoi s-au înălțat și au devenit urlete, însă eu nu le mai auzeam. Loveam cu sete și asurzisem complet!

Nici măcar nu știu cât a durat! Am lovit-o până când n-a mai avut puterea să scheune. Am lovit-o cu toată puterea mea de bărbat! Am lovit-o și cu pumnii, și cu picioarele, apoi am ridicat-o și am dat cu ea de pământ!

Cureaua devenise și mai roșie. Totul era roșu, botul lui Nas Rece, sângele care picura pe iarbă… dintele ei rupt… vedeam doar roșu! O înjuram și o loveam fără să mă opresc nicio secundă! Loveam! Loveam! Un singur gând mai rămăsese prezent, o singură idee: Nas Rece trebuia să moară!

Știa și ea de acum! Amuțise! Rămăsese așa, nemișcată, iar spinarea ei nici măcar nu mai tresălta. Aștepta încovoiată fiecare lovitură de curea și o primea cu ochii închiși. Poate că groaza o paralizase sau… poate indiferența. Însă nu mai încerca să se apere. Botul îi tremura ușor și capul i se clătina pe-o parte. Își mușcase o bucată din limba. Încerca să se lingă pe nas. Pielea de lângă nas crăpase și dezgolise osul.

O singură dată a deschis ochii, dar nu m-a mai privit. S-a uitat undeva, în spatele meu și a încercat să-și miște coada. Avea o privire golită de… orice. Nu mai exista nimic acolo.

M-am ridicat și am cules de jos cureaua. Am pus-o în două! Sosise timpul să-i dau lovitura de grație și avea s-o primească exact peste ochii ăia!

Am ridicat brațul, ca să pot să lovesc cu toată forța și în momentul acela niște degete mici mi-au cuprins încheietura. Strângerea era ușoară, abia simțită… exact ca atingerea unei aripi. M-am trezit! Cureaua ridicată n-a mai căzut.

– Tabita? am șoptit.

Ea era! S-a uitat liniștită în ochii mei și mi-a spus fără să-i tremure vocea:

– Te rog, las-o! N-o mai bate!

Am privit cureaua lucioasă, roșie, încrustată cu cerbi și motive florale. Mă uitam la ea de parcă o vedeam pentru întâia oară și totuși o știam prea bine; fusese cureaua tatei și era singurul lucru pe care-l mai păstrasem de la el. Mi-au răsunat clar în urechi acele vorbe, pe care mi le spusese mama în ziua când mi-o oferise:

Poart-o tu! mă rugase. Atunci când porți lucrurile cuiva care nu mai este, persoana aceea parcă mai trăiește puțin, parcă nu s-a dus de tot.”

Iată că mama avusese dreptate! Cureaua pe care o simțisem de atâtea ori pe spinarea mea tocmai se ridicase din nou și era în mâna mea. Tata continua să trăiască și era ascuns în ea. Sau… poate în mine. Oricum, tata mai trăia puțin, nu se dusese de tot.

– Nu știu ce-i cu mine! am spus rușinat.

Eram treaz! Toată furia mea se topise.

Tabita m-a privit îndelung, apoi mi-a spus cu reproș:

– Te-am sunat. De ce nu mi-ai răspuns? Te-am sunat întruna!

– Dar și eu te-am sunat! am spus, ridicându-mi mirat ochii spre ea. Nici tu nu mi-ai răspuns când am avut nevoie de tine. Am avut nevoie de pastile ca de aer. Le-am căutat prin toată casa, am răscolit totul… Unde dracu’ le-ai pus, femeie? am continuat iritat. Și de ce-mi vii la ora asta? Pe unde mi-ai umblat toată ziua? Unde ai fost?

– La mama.

De data aceea am simțit că eram gata-gata să ridic cureaua și s-o lipesc pe spinarea ei. Am înșfăcat-o de umeri și am lipit-o de peretele casei.

– Deci la mă-ta ai fost! i-am scuipat cuvintele în față. Trebuia să-mi închipui! Nu te mai saturi de mă-ta! Mereu mă-ta! Întotdeauna ea, veșnic ea… De mine te doare în cur, așa-i?! Hai, recunoaște!

– Lasă-mă! a spus ea și brusc, pentru prima oară de când o cunoșteam, a izbucnit în plâns. Plângea în hohote! Am fost atât de mirat încât brațele mi-au căzut neputincioase pe lângă trup.

Tabita și-a cuprins fața în palme și n-a mai scos niciun sunet. Plângea și atât.

Nas Rece și-a ridicat cu greu capul însângerat, dar acum ochii ei nu mai erau câtuși de puțin goi. S-a uitat când la unul, când la celălalt, apoi m-a fixat doar pe mine cu privirea.

Am aruncat cureaua cât colo și am cuprins-o repede pe Tabita în brațe.

– Iartă-mă, căprioara mea! am șoptit. Nu mai plânge! Te rog! Nu pot să te văd plângând. Uite… n-am să mai spun niciodată nimic despre mama ta. Promit! A fost tare urât din partea mea și… te înțeleg, este mama ta! Poți să mergi la ea ori de câte ori dorești! Poți să stai la ea cât ai tu chef, dacă asta te face fericită. Mă ierți, Tabita?

A dat din cap că da, mă ierta.

Am sărutat-o pe frunte și am cuprins-o pe după umeri.

– Hai în casă, puiule! am zis cu blândețe. Hai să mănânci ceva. Of, trebuie să fii frântă! Ce mai face măicuța?

Tabita s-a poticnit într-o treaptă și a izbucnit din nou în plâns, apoi a șoptit:

– A murit!

Era pentru prima oară când o vedeam pe soția mea plângând. O știam de ani și ani de zile, o văzusem în toate felurile, dar în ziua aceea a fost prima oară când am văzut-o plângând.

Nu și ultima!

Fragment din volumul 6 al cărții „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit

9 thoughts on “Fragment vol. 6 Un bărbat, o fată, o insulă pustie – Uirebit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: