Fragment „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” Vol. 6 de Uirebit

Tiberiu

Mai departe… rezolv eu

Ziua în care împlineam 37 de ani a fost ziua când Scroafă și-a dat obștescul sfârșit.

Mi-a fost atât de milă, încât Tabita m-a fugărit de acasă.

Am plecat cu sufletul îndoit și m-am plimbat cam o oră de-a lungul șoselei. Boceam; eram o fire simțitoare! Semănam cu tata, Dumnezeu să-l odihnească! Nici el nu suporta să fie de față la sacrificarea unui animal. N-a tăiat în viața lui nici măcar o găină.

Cât despre mine, există o singură situație în care aș putea curma viața unui animal: doar ca să-i scurtez suferința. În caz de boală sau accident!

Dar ceea ce se petrecea în curtea noastră nu putea fi calificat nici ca boală, pentru că Scroafă era perfect sănătoasă și nici ca accident. Măcelarul nu venise accidental la ora șase dimineața în bătătura noastră, ci fusese chemat, plătit… Eram așadar complice la o crimă cu premeditare!

Nu pot să susțin c-o iubeam din cale-afară pe Scroafă, dar recunosc că o mângâiasem adesea sub bărbie și… ca să fiu sincer până la capăt, trebuie să amintesc că o numeam „Laura”, atunci când făceam asta. Da, aveam o plăcere perversă să fac chestia asta.

– Hai, pleacă! îmi spusese în ziua aceea Tabita uitându-se cu atenție la fața mea. Du-te, omule și te plimbă! N-o tăiem până nu pleci. Dacă te uiți la ea cu milă, o să moară și mai greu!

Avea dreptate! De ce să prelungesc inutil agonia cuiva pe care-l mângâiasem sub bărbie și-i spusesem „Laura”? Eram eu bolnav la cap, dar nici chiar atât.

Oare pe unde mai paște Laura acum? m-am întrebat și apoi am tresărit.”

În urma mea se auzeau guițături lungi și ascuțite. După o secundă sau două nu s-a mai auzit nimic. Scroafă înțelesese ce însemna Ziua Cuțitului.

Un claxon prelung m-a trezit din lumea remușcărilor și m-am aruncat în șanț, într-un nămete de zăpadă murdară. Așa se întâmplă când îți pui prea multe întrebări; trecutul trebuie lăsat trecutului.

Mașina a dispărut la fel de repede pe cât apăruse și nu lipsise prea mult ca să aflu pe propria-mi piele ce însemna Ziua Cuțitului, chiar înaintea Laurei. M-am scuturat de zăpadă și am înjurat-o în gând pe fosta mea nevastă. Am sărit din șanț și m-am îndreptat oftând spre casă.

– Pot să fiu și eu de folos cu ceva? am întrebat-o pe Tabita câteva minute mai târziu.

Laura era deja agățată cu capul în jos, iar măcelarul o pârlea de zor cu arzătorul. Pe locul în care trecea flacăra, șoricul își lepăda repede părul și se înnegrea, apoi începeau să se audă mici pocnete și fâsâituri.

– Dacă tot vrei să fii de ajutor, ai să speli mațele, când o fi timpul! mi-a spus Tabita generoasă. O să facem caltaboși din ele. Și cârnați. Dar să le speli bine și să nu te zgârcești cu apa caldă, ai înțeles? Le speli până se fac albe ca zăpada. La sfârșit, vreau să miroasă a trandafiri, nu a altceva! Dacă rămâne pic miros, te pun să le speli iar și iar până le faci imaculate.

Fir-ar să fie! mi-am spus. Întotdeauna mă aleg cu partea cea mai apetisantă a vieții!”

– Nu cred că mă pricep la asta, Tabita! m-am jeluit eu. N-ai vrea să le speli tu?

– Te-nvăț! mi-a răspuns ea binevoitoare.

M-am uitat disperat în jur. Măcelarul fluiera o melodie veselă și acum mânuia o perie aspră și tot stropea cu apă caldă. Încetul cu încetul, Laura a rămas fără păr și a devenit albă ca laptele. Doar câțiva stropi de sânge mai picurau de la gâtul ei grăsuliu.

Soacra mea aranja niște lighene pe masa din curte. Nici ea nu mă băga în seamă.

Nas Rece reapăruse în bătătura noastră odată cu venirea zăpezii, dar nici ea nu se uita la mine, dimpotrivă! Trupul agățat cu capul în jos o hipnotizase. Adulmeca cu nasul în vânt și avea în ochi un mesaj clar. Unul care se tot repeta:

Sânge! Sângeee! Sânge proaspăt! Sânge călduț!

Vreau să ling balta de sângeee! Vreau acum!”

Am privit-o oripilat, apoi am adus din șopru o lopată și-am aruncat zăpadă peste balta aceea roșie, după care m-am dus în casă.

– Hai că le-a scos! m-a anunțat nevastă-mea un sfert de oră mai târziu. Vino să te învăț.

– Ce-a scos, dragă?

– Mațele! Vino ca să-ți arăt cum se spală!

Măcelarul făcea o pauză scurtă! A dat peste cap vreo două pahare de tărie, apoi a s-a apucat s-o dezgolească pe Laura de șunci și de slănini. Lighenele păreau neîncăpătoare!

Eu și Nas Rece priveam spectacolul în tăcere.

– Treaba ta nu-i aici, mi-a spus Tabita, luându-mă de braț. Ligheanul tău e în altă parte! Vino cu mine! Uite, ține! O să trebuiască să speli și asta!

– Dar ce-i asta? am întrebat, înghițind în sec și privind porcăria calduță și albă care se odihnea în palma mea. Se ridicau aburi din ea.

– E beșica udului! m-a lămurit Tabita. Adică vezica urinară. O speli cum trebuie și o pui deoparte. O să facem ceva bun din ea!

M-am clătinat pe picioare și am simțit dintr-odată greața!

La naiba! De ce trebuia să fac asta? De ce tocmai eu?

Chiar așa! Puteam să fug oricând de acolo, cu sau fără beșică! Puteam să las toată corvoada în urmă și… să-mi iau lumea în cap.

Dar în loc de asta, am pus bărbia în piept și am urmat-o pe Tabita spre ligheanul cu mațe. Pășeam surd, mut și orb, însă nasul îmi funcționa impecabil. Da, trebuia să spăl de căcat mațele Laurei. Era răzbunarea ei!

Nu poți mângâia pe cineva sub bărbie fără să plătești prețul!

* * *

Eram singur acasă și era 29 decembrie.

M-am ridicat de jos și mi-am masat genunchii. Mă rugasem ore în șir în fața icoanelor pentru că era data când îl pierdusem pe Alfredo. Sau… îl dădusem pierzaniei. Nu mai eram sigur de nimic!

Am ieșit afară și m-am așezat pe prispa casei. Era o dimineață mohorâtă și foarte friguroasă.

– Iartă-mă, Alfredo! am șoptit  Oriunde ai fi, iartă-mă! Prietenie până la moarte.

– Hau!

M-am uitat liniștit la Nas Rece. Ieșise din cușcă și bătea zăpada în stânga și-n dreapta cu coada. Părea să fi uitat cu desăvârșire că mă abandonase cândva ca pe un prost și că fugise în lume. A ridicat lăbuța în aer și mi-a făcut semn.

– Nas Rece, n-am chef azi! i-am spus plictisit. E o zi tristă pentru mine. Poate altădată.

– Hau!

– Ai mâncare, nu-i așa? am întrebat-o supărat. Ai! Dar fân proaspăt ai în cușcă? Ai! Chiar ieri ți l-am așternut. Ai un acoperiș deasupra capului? Ai! Ce mai vrei de la sufletul meu? Mângâieri?

Nas Rece a ridicat iarăși laba în sus. Așa făcea ori de câte ori îmi cerșea atenția.

– Ce vrei, fato?

Hai, vino până aici! părea să-mi zică. Nu fi prost! Vino să-ți explic ceva! Și dacă tot vii, poți să mă și mângâi. Ce zici?”

– Nu, dragă, n-am niciun chef! Azi sunt trist. De fapt… eu sunt cel care are nevoie de mângâieri.

– Ham!

– Tu nu ai cum să înțelegi, că ești prostuță, dar eu… mă simt teribil de singur. Cel mai bun prieten al meu a murit și… Și gata! L-am pierdut pe veci! Nu mai este, n-o să-l mai văd niciodată!

– Auuu!

– Da, dragă, eu sunt vinovat! Eu l-am omorât!

– Mrrr!

– Exact asta-i și părerea mea, am confirmat trist.

– Hau, hau!

– Bine, fir-ar să fie, am spus învins, hai că o să te mângâi, totuși! La urma urmei, ești și tu un suflețel și… poate o să mă simt și eu mai bine. Da, o să-mi facă bine. Tu ai auzit despre terapia cu câini, Nas Rece?

– Ham!

– Da, există. Cică dacă mângâi un câine, devii mult mai sănătos și mai bine dispus.

M-am apropiat și am mângâiat-o ușor pe creștet. Zăpada de sub ea s-a îngălbenit rapid! Cred că prezența mea avea o influență decisivă asupra vezicii ei. Se pișa pe ea de bucurie. Se întâmpla de fiecare dată.

Am privit-o în ochi cu dragoste, apoi am clipit mirat și am ciulit urechile. Mâna cu care o mângâiam s-a oprit și am reușit să îngaim doar atât:

– Nu se poate!

– Ham! a răspuns veselă Nas Rece.

* * *

– E problema ta! a spus Tabita nervoasă.

– Ba, dimpotrivă, e problema noastră! am țipat eu la telefon.

Nevastă-mea a oftat și n-a mai scos niciun cuvânt.

– Mai ești la telefon? am întrebat-o nervos. Spune ceva!

– Ce vrei să-ți mai spun acum? Ți-am spus tot ce trebuia chiar în ziua când ai salvat-o din mâna hingherilor! Am spus că „E cățea și cățelele au prostul obicei să facă pui!”, iar tu, deșteptule, mi-ai spus că o s-o duci la veterinar, ca s-o sterilizezi. Dar – surpriză mare! – n-ai făcut-o; te-a durut undeva, Tiberiu! Și acum susții că este problema noastră. Ei bine, află că nu-i a noastră, ci a ta! Câți sunt? I-ai numărat?

– Șase!

– Înseamnă că ai șase probleme și vreau ca problemele tale să fie rezolvate înainte ca eu să mă întorc de la serviciu. Repet, înainte! M-ai înțeles? Altfel, vin și te rezolv eu pe tine!

– Fii mai explicită, am gemut în receptor. Ce înseamnă „să fie rezolvate”? Adică cum?

S-a auzit un CLANC și apoi tonul.

* * *

– Nu se poate! am spus înmărmurit. Nu se poate, mamă! Soacră-mea s-a uitat cu milă la mine. Poate o fi vrut să zică altceva! am insistat eu.

– Nu, maică! a spus ea, întinzându-mi găleata. Exact asta a vrut să zică.

I-am aruncat o privire de gheață și mâna ei a început să tremure și mai tare. Am luat găleata și am ieșit în curte. Mi-am aprins o țigară și am privit-o cu milă pe Nas Rece. Începuse din nou să ridice lăbuța. Avea iarăși ceva să-mi spună și voia s-o vizitez. Se tot smuncea în lanț ca să ajungă mai aproape. Aștepta laude. Trebuia să o mângâi și să-i văd puii.

Mai numără-i o dată! părea să-mi spună. Nu-i așa că sunt frumoși?”

Mogâldețele scânceau pe fânul din fundul cuștii și se suiau unele peste altele. Aveau ochii închiși și gurile roz, fără dinți. Doar gingii goale! Scânceau! Poate de foame, poate de frig… Era sfârșit de decembrie și afară ninsese și înghețase totul bocnă. Doar în cuibul acela lucrurile se mișcau.

– Șase probleme! am murmurat, aruncând țigara fumată pe jumătate. Șase! Cum de-ai reușit să faci șase dintr-un foc, Nas Rece? Vagaboando! Erai în călduri, de aia ai fugit de acasă.

Am oftat. Nu era ea de vină, ci eu! Tabita avea dreptate! Ar fi trebuit s-o duc la veterinar, așa cum promisesem. Eram prost făcut grămadă! Indiscutabil!

Deosebirea dintre omul inteligent și cel prost este că primul smulge buruiana când e mică, imediat, iar al doilea tot amână și amână… o lasă să crească și să apară altele și altele.

Amânarea e o dovadă de prostie crasă!

Acum, iată, mă trezisem pe cap cu alte șase buruieni mici și eu încă ezitam, încă mai amânam. Urma să mă comport din nou ca un prost? Aveam să stau și să aștept? Ce? Să crească cățeii? Să mă atașez de ei? Să deschidă pleoapele și să mă privească cu ochi mari și nevinovați?

Tabita avea dreptate! Avusese mereu!

Am umplut găleata cu apă rece de la fântână și am dus-o în spatele casei. După asta am revenit la cușca lui Nas Rece, iar cățelușa m-a lins pe obraz în timp ce mă aplecam și scoteam puii din cușcă, unul câte unul. Trei erau negri ca smoala, unul era maro, iar ceilalți – albi cu pete negre. Erau grăsuți cu toții. Avusese timp să-i alăpteze; probabil îi fătase în timpul nopții.

Îți plac, nu-i așa? părea să-mi transmită privirea veselă a cățelușei. Hai, recunoaște că sunt frumoși! Da, da, da! Joacă-te cu ei! Am încredere în tine!”

– Fii cuminte, Nas Rece! am șoptit răgușit.

Gerul era aspru și puii începuseră să scâncească tot mai tare. Nas Rece l-a luat în gură pe cel maro și l-a băgat înapoi în cușcă. M-a privit mirată când l-am scos din nou afară.

– Ham! a făcut ea și m-a lins din nou, de data asta pe ureche.

– Șase buruieni micuțe! am șoptit, luând în palme toți puii. Nu-s căței… N-aș omorî niciodată căței! Sunt doar niște buruieni mici care… vor crește mari.

M-am ridicat și am plecat cu ei. Nas Rece m-a urmărit curioasă atât cât i-a permis lanțul, apoi a rămas în urma mea dând din coadă.

În spatele casei, am oftat, apoi mi-am cufundat brusc mâinile în apa rece ca gheața. Puii au început să se zbată în palmele mele. Le vedeam prin apă gurițele fără dinți. Se închideau și se deschideau.

– La ce bun? am șoptit. Tabita are dreptate. La ce bun să creșteți? E plin de câini adăpostul, străzile sunt pline de câini! Îi vezi peste tot, pe marginea șoselei… doar câini morți, loviți de mașini. Ce mai contează încă șase căței în plus sau în minus? Iartă-mă, Doamne! Hai… muriți!

Și au murit.

S-au opus, s-au zbătut, dar au murit. Gurițele cu gingii roz au rămas nemișcate.

Mi-am scos mâinile din găleată și le-am aruncat trupurile mici pe pământul înghețat bocnă.

– Acum trebuie să-i duc la gunoi, am mormăit, frecându-mi una de alta palmele aproape degerate. Mă duc și… trebuie să caut o pungă.

Când am reapărut din spatele casei, ochii lui Nas Rece erau ațintiți spre mine. Ne-am privit ochi în ochi și întrebarea ei era atât de clară, încât am simțit-o în piept.

„Unde sunt?”

– Ce vrei, Nas Rece? am mumurat. Trebuia!

„Am avut încredere în tine! Ai vrut să te joci cu ei! Unde sunt?”

– Nu mai sunt!

„Ba da! Unde sunt? Te-am văzut când i-ai dus în spatele casei! Unde sunt? E frig! Adu-i înapoi!”

– Hau!

Am intrat în casă și m-am spălat bine pe mâini. M-am spălat de mai multe ori.

– Hau! se auzea prin geam Nas Rece. Hau!

– Mă scoate din minți! am șoptit nervos. Mă calcă pe nervi!

Am intrat în cămară și am tăiat o felie mare de slănină. Am ieșit în prag și i-am aruncat-o la picioare.

– Mănâncă, Nas Rece! Gata cu puii, gata cu lătratul! Mănâncă și taci!

– Hau!

– Uite, e chiar acolo, la picioarele tale. De ce nu te uiți? E chiar în dreapta! Lasă puii, Nas Rece! Tu nu vezi cât e frig e afară? Termin-o! Tu nu ai nevoie de pui, iar noi nu avem nevoie de șase câini. Hai, nu fi proastă, ia slănina! Slănina e bună! Știu că-ți place!

– Hau!

– Of, prostuță mai ești! Chiar nu vezi slănina la picioarele tale? Ești chioară? Uite, hai că vin eu! O iau și ți-o dau mai aproape, vrei? Vezi slănina? Uite slănina! Slănina e bună…

* * *

Conduceam cu o singură mână. Cealaltă avea trei degete sfâșiate.

În spate, chiar pe banchetă, erau puii. Îi băgasem într-o pungă de plastic neagră.

Mâna mi-o bandajasem de unul singur, așa cum putusem.

Nu-i purtam deloc pică lui Nas Rece. O meritam! Nu te apuci să pui mâna pe bucata de slănină a unui câine. Dacă i-ai dat-o, e a lui! Mâna ta nu mai are ce să caute acolo.

– Cred că m-am născut tâmpit și o să mor tâmpit! am mormăit în timp ce conduceam cu mâna bandajată, iar cu cealaltă scotoceam după țigări în buzunar.

În momentul următor mașina s-a balansat pe gheață, a derapat și s-a răsucit două ori ca un titirez. Am ajuns într-un nămete și nu s-a auzit nimic altceva decât un „Hâc!” când m-am lovit cu pieptul de volan. În rest, toate bune! Șoseaua era pustie.

Mi-am aprins o țigară și mi-am continuat drumul pe jos. Țineam în mâna cea bună punga cu pui. După câteva sute de metri, am deschis-o și am privit încă o dată gurițele larg deschise. Nu erau niște buruieni moarte. Erau niște cățeluși.

– Niște cățeluși care sugeau de la mama lor, am șoptit. Trei negri, unul maro și doi albi cu pete negre. Și mama lor îi așteaptă și… eu… De ce am făcut asta? De ce? Erau doar niște puișori și aveau pleoapele lipite! Lua-te-ar dracu’, Tabita și lua-m-ar dracu’ și pe mine… Oh, Iisuse! De ce nu i-am lăsat măcar unul? Adică ce mai conta unul? Dacă ea l-a luat în gură pe cel maro și l-a băgat în cușcă… tu de ce l-ai scos? De ce?

Am aruncat punga departe de tot, peste câmpul alb. În momentul acela m-a fulgerat durerea.

– Probabil mi-oi fi rupt vreo coastă sau două! am bolborosit și am scuipat pe zăpadă o gură de sânge.

O mașină care mergea înspre oraș a oprit fără să-i fac niciun semn. Din nas îmi picura sânge. Omul mi-a întins câteva șervețele și m-a întrebat cu o față gravă:

– Mașina din șanț e a ta, nu?

– Da, dă-o încolo! Nu contează!

– Te las la spital?

– Nu!

– Cum adică nu? Dar unde vrei să te las?

– La cârciumă! am răspuns liniștit. La cea mai apropiată cârciumă. Mai departe… rezolv eu!

Fragment din volumul 6 al cărții „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit

Pagina oficială a autorului  este aici: www.uirebit.com

14 thoughts on “Fragment „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” Vol. 6 de Uirebit

  1. Multumesc, draga Eva!
    Si multumesc si celor care au avut rabdarea de a citi fragmentul pana la final.

    #statiacasaoamenibuni
    #eventualcuocarteinbrate

    1. Nu, e poza preluata de pe Pixabay. Al meu e mare si are blana crem, iar ochii lui erau tristi si rugatori doar cand l-am luat de la adapost, acum se citeste in ei fericire, curiozitate pentru tot ce misca si iubire, multa iubire! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: