Fragment volumul 5 „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” Uirebit

uirebit

Fragment din romanul în pregătire „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit – Volumul 5

Morții Tabitei

– Hei, Alfredo!

Amicul meu s-a uitat peste umăr la noi, apoi i-a spus ceva omului de lângă el.

– Rămâi un pic aici, Lulu! am zis repede. Mă întorc într-o secundă!

M-am întâlnit cu Alfredo la jumătatea distanței.

– Aceea este iubita ta? m-a întrebat el. Frumoasă fată!

– Ăla e iubitul tău? am răspuns, arătând din cap spre tipul care-l aștepta. Arată nașpa! Meriți mai mult de la viață, Alfredo!

– Este doar un client de-al meu! a răspuns el cu o față serioasă. Ți-ai schimbat numărul?

– Da, am aruncat cartela. Sofia știa numărul acela și… înțelegi tu. Dar nu-i nicio problemă! Eu știu pe dinafară numărul tău.

– Atunci folosește-l! a zis el supărat. Te porți ca un caraghios, îți schimbi mereu numerele de telefon… Ce, ești cumva agent secret? Te-am căutat și la garsonieră. Nimic! Mi-a zis un vecin că te-ai mutat. Te-am și sunat! Nimic! Mi-a răspuns robotul. Nu mai știam ce să cred. Mai aveam un pic și te căutam și prin alte locuri.

– Bine, bine! am zis împăciuitor. Dă telefonul încoace să-ți bag numărul! Prietenie pân’ la moarte, Alfredo!

* * *

După două săptămâni de antibiotice, analizele mele au ieșit bune. Eram curat!

Continuam totuși să folosesc prezervativ nopțile pentru că Lulu avea boala în continuare. Ea renunțase la antibiotice încă din prima săptămână, dar nu renunțase la băutură. Nici măcar nu-și făcuse analizele.

– O să reiau tratamentul de luna viitoare! mi-a promis. De fapt, nu chiar… nu din decembrie! Vin sărbătorile, Crăciunul, Revelionul! Sunt și eu om, trebuie să beau un pahar! Dar din ianuarie o să mă tratez, ca să-mi meargă bine tot anul!

Adevărat, decembrie bătea la ușă și se apropia ziua mea. Urma să împlinesc frumoasa vârstă de treizeci și patru de ani.

Anul care tocmai se încheia fusese un an bun și prost totodată. Bun, pentru că o întâlnisem în biserică pe Sofia și rău pentru că o pierdusem în mai puțin de jumătate de an. Sofia apăruse și dispăruse din viața mea ca o cometă foarte luminoasă, dar foarte rapidă.

Am oftat și am privit-o pe Lulu. Măcar o aveam pe ea, așa bolnavă cum era!

Lulu era foarte atentă cu înfățișarea ei în orele de lucru. Înainte de a se tolăni pe sofaua din camera ei și de a deschide web camul, stătea la oglindă minute în șir și se pensa, se ruja, își punea tot felul de porcării pe față.

– Trebuie să fiu frumoasă! mi-a explicat ea, urmărindu-mi privirea.

– Dar tu ești deja frumoasă! i-am spus trist. Ești cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată.

– Ce drăguuuț! a exclamat ea luând de pe masă altă pensulă.

* * *

Jumătate de oră mai târziu am revenit și am întrebat-o în șoaptă:

– Cu cine vorbești?

A acoperit repede microfonul cu mâna și mi-a răspuns nervoasă:

– E un pompier. Are fantezii cu incendii. Ce vrei?

– Mă gândeam să fac ceva de mâncare. Vrei și tu?

– Vreau, vreau! Apoi și-a luat mâna de pe microfon și a țipat: Ah, daaa! Umple-mă, iubi! Împinge-o în mineee! Bagă-mi-o adââânc! Aaah, ce bine eee!

Am ieșit repede.

Tare mă mai enerva când folosea vocea aceea falsă, vocea „de serviciu”, cum îi spunea ea.

– Tu vrei să mănânci ceva, Bambi? am întrebat-o pe cățelușă.

Dădea repede din codiță lângă picioarele mele. Se pare că voia. Am pus așadar vreo zece ouă în tigaie, am adăugat niște ulei și un pic de apă. Am presărat și un strop de sare, apoi am așezat-o pe cel mai mic ochi de la aragaz. După asta, am tăiat patru roșii mărunt și-am curățat doi căței de usturoi. Am găsit în frigider și niște codițe de ceapă verde. A ieșit o salată din toate chestiile alea. Am amestecat-o bine și am gustat. Mai trebuia un pic de oțet și o lingură de smântână.

Cinci minute mai târziu ouăle sfârâiau în tigaie și arătau foarte bine, adică nici prea tari, nici prea moi. Am închis ochiul, am așezat două farfurii pe masă și una jos, pe gresie, apoi am luat tigaia și am împărțit totul frățește.

Eu și Bambi mâncam deja de zor când a apărut Lulu în ușa bucătăriei. Desigur, tot cu cască și tot cu microfon! Pompierul urma „să mănânce” împreună cu noi.

Am încercat s-o ignor și mi-am văzut de ouăle mele.

– Fute-mă! a scheunat ea ca o hienă, așezându-se pe celălalt scaun. Fute-mă mai repedeee! Aaah! a gemut ea prelung, plimbându-și nasul pe deasupra ochiurilor din farfuria ei. Îți vine, iubi? Îți vine? Am ciulit urechile și am privit calm albușul din farfurie. Lulu îi dădea înainte: Nu te ține, iubiii! Umple-mă! Cum? Cum ai zis? Vrei pe țâțe, iubi? Da, vreau și eeeu! Stinge-mi focul, iubi, pompierul meu viril! Stropește-mă peste tot! Aaah! Plimbă-ți tulumba peste țâțele mele! Priveam în gol. Furculița mi s-a oprit la jumătatea distanței dintre farfurie și gură. Da, stropește-mă cu sămânța ta, puiuleee! a țipat Lulu, apoi s-a uitat cu atenție în vasul cu salată, a pus palma peste microfon și mi-a spus șoptit furioasă: Dar ce pizda mă-sii! Doar ți-am spus de un milion de ori că nu-mi place usturoiul în salată. Aaah! Țăranul tot țăran! Apoi a reluat cu vocea numărul doi: Gata, iubi? A fost bine? O iubești pe fetița ta? Daaa? Ai să mai vii să-i stingi focul? Daaa? Pa, pa! Te pup! Mai sună-mă!

Și a închis.

Am lăsat furculița să cadă în farfurie, apoi m-am uitat jos, la picioarele mesei. Bambi își golise deja farfurioara și o lingea de zor. I-am oferit și porția mea.

– Păi, nu ți-e foame? s-a mirat Lulu. Doar ai zis că… să mâncăm împreună.

– Nu prea mi-e foame, am șoptit.

M-am ridicat și am luat de pe bufet pachetul cu țigări. L-am deschis. Mai erau vreo trei. L-am închis la loc, apoi l-am strivit în pumn și l-am aruncat la coșul de gunoi.

– Nu mai sunt țigări, am spus calm. Mă duc să-mi cumpăr!

M-am oprit afară, lângă mașină. Era o zi frumoasă de noiembrie. Am privit de-a lungul străzii. Nu prea știam în ce direcție s-o apuc. Nu aveam unde să merg, la cine să merg… Nu aveam pe nimeni.

Undeva trebuia să merg, totuși! Simțeam nevoia să iau o pauză de… Lulu.

Așa că mi-am zis liniștit:

– O să mă duc la… mama.

* * *

M-am suit în mașină și am plecat vesel spre cimitir. Am pornit radioul și am zâmbit; era tot cântecul acela, care îmi plăcuse.

Trebuie să caut pe internet să văd cine-i tipul, mi-am zis amuzat. Ăsta cântă povestea vieții mele!”

Am fredonat din nou cântecul, zbierând cât mă ținea gura, deși ajunsesem într-o intersecție și oprisem la semafor:

Poate că sunt nebun!

Poate că și tu ești nebun!

Poate că suntem amândoi nebuni!

Probabil.”

* * *

Mormântul tatei și al mamei era acoperit de buruieni uscate.

„Ar trebui să vorbesc cu cineva de pe aici, ca să vină și să facă curățenie, mi-am zis. Sau poate ar fi mai bine să angajez pe cineva să toarne pe deasupra niște beton. Da, bună idee! O placă de beton groasă de o palmă și gata, am scăpat de buruieni! O să mă ocup de asta! Probabil la primăvară!”

Nu aveam la mine nicio lumânare, așa că am oftat și mi-am aprins o țigară.

A sunat telefonul. M-am uitat pe ecran și am zâmbit.

– Tiberiu, noi suntem prieteni sau nu? m-a întrebat direct Alfredo. O să te superi dacă o să fiu sincer?

– Suntem, dragă, suntem! Nu mă supăr!

– Atunci, uite care-i treaba: tipul ăla care era cu mine atunci când m-ai strigat, mi-a povestit că… În fine… O cunoaște pe iubita ta! Mi-a zis că…

– Că ce?

– Nu te supăra! Noi suntem prieteni, da? Trebuie să-ți spun asta: fata aceea este damă de companie. Știu din mai multe surse, m-am informat, am făcut niște săpături. Tipa ta câștigă o grămadă de bani, dar îi toacă pe toți la jocuri de noroc. O face pe bani și mai are și mania jocurilor de noroc. Asta e o combinație proastă, omule! Cum naiba te-ai încurcat cu ea? Ai grijă, vezi să nu iei vreo boală.

– Nu-i damă de companie, Alfredo! Face doar videochat! Oamenii se uită la ea, dar n-o ating.

– Așa îi agață ea, de pe internet! Pariez că vorbește foarte mult la telefon și că lipsește de acasă.

– Alfredo!

– Da.

– Pa!

Am închis scârbit. Asta însemna să-ți dai numărul de telefon în stânga și-n dreapta.

„Acum trebuie să-mi schimb numărul iar! mi-am zis ofticat.”

– Bună, Tiberiu!

M-am întors speriat.

– Bună, Tabita! am răspuns, privind-o mirat. Ai și tu morți pe aici?

– Da, am fost la cineva! a răspuns ea liniștită, privindu-mă cu ochii ei de căprioară. Aici sunt înmormântați părinții tăi, Tiberiu? De ce nu smulgi buruienile de pe mormânt?

– O să fac curat la primăvară, am răspuns dând din cap. O să angajez pe cineva să toarne o placă de beton!

– Sau, și mai bine, o să faci curat chiar acum, iar eu o să te ajut! a spus ea, apoi s-a apropiat, a lăsat jos, lângă mormânt poșeta și sacoșa și a început să smulgă buruienile alea uscate cu mâinile goale.

Ciudată femeie! mi-am zis.”

M-am apucat și eu să-i dau o mână de ajutor. M-am înțepat la degete. Unele buruieni aveau spini. A durat vreo cinci minute până le-am rupt și le-am smuls pe toate, apoi, eu le-am dus la gunoi și, când am revenit, Tabita scosese două candele din sacoșă și aprindea câte o lumină pentru fiecare din părinții mei.

Deși știam bine că are hepatita C, i-am strâns totuși mâna și m-am oferit să o conduc până acasă, însă m-a refuzat. Mi-a spus că mergea la serviciu.

M-am oferit atunci să o conduc până la ea, la spital, dar m-a refuzat din nou.

– Rămâi și roagă-te liniștit! a zis ea. Eu plec. Ai grijă de tine!

Am condus-o cu privirea până la capătul aleei, apoi am pierdut-o.

Mă tot întrebam pe cine avea Tabita acolo, în cimitir.

======================

PROMOȚIE!

Timp de 7 zile, poți descărca GRATUIT toate cărțile scrise de Uirebit

Pagina oficială a autorului este aici: www.uirebit.com

6 thoughts on “Fragment volumul 5 „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” Uirebit

  1. Mulțumesc, dragă Eva!
    Toți cei dornici să mă citească pot descărca gratuit TOATE cărțile mele.
    Profitați acum (promoția expiră în curând).
    Și… fiecare părere contează (nu scriu pentru mine, ci pentru voi).
    🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: