Fragment despre Tabita – Volumul 5 – Uirebit

fragment despre Tabita

Vă invit să citiți un nou fragment din volumul al cincilea al seriei „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit. De data aceasta, Tabita este în centrul atenției.

Recent, am publicat pe blog recenzia celui de-al patrulea volum.

Fragment Volumul 5

Viața de detectiv e nașpa, dar ai parte și de mici satisfacții.

Lungile perioade de pândă sunt teribil de plicticoase și, în fiecare zi, îți vine s-o lași baltă și să-ți cauți altă meserie. Totuși, atunci când intervine ceva nou și-ți notezi repede în carnețel, ai și oarece momente de bucurie. Pe măsură ce se aglomerau în mașină ambalaje de hamburger, doze goale de cola și chiștoace strivite direct pe podea, ancheta mea avansa, iar universul Tabitei devenea tot mai mic și mai transparent.

Eram un profesionist și chiar aveam stofă pentru cariera asta. Desigur, spre deosebire de detectivii poliției, eu aveam benzină la discreție, aveam 24 de ore pe zi la dispoziție și nu mă gândeam din două în două minute la pensionare.

Eu eram dedicat! Gândeam, concepeam și-mi analizam planurile în cele mai mici detalii.

Lațul se tot strângea în jurul gâtului Tabitei și ea habar n-avea, săraca! Știam că nu avea să mai dureze prea mult. Una câte una, piesele de puzzle se așezau cuminți fiecare la locul lor.

Ce existențe mărunte au unii oameni! mi-am zis dezgustat, în timp ce mă pișam într-o sticlă. Femeia asta nu-i un balaur, nici pe departe! Doar o amărâtă care se spetește într-un serviciu de rahat pentru un salariu de rahat. Nu știu de ce se dă mereu atât de interesantă. Față de mine e mult inferioară!”

Am înfiletat dopul la sticlă, i-am făcut vânt peste umăr, pe bancheta din spate, apoi mi-am tras fermoarul la blugi și am dus iar binoclul la ochi. Peste exact trei minute urma să iasă pe ușa casei, să parcurgă o alee lungă de o sută treisprezece pași, să deschidă poarta albastră care scârțâia ascuțit și apoi să pășească la dreapta. Întotdeauna la dreapta, pe drumul care ducea spre stația de autobuz.

La stânga, la vreo cincizeci de pași de poartă, eram eu, fumând liniștit în mașina mea.

Îi știam pe de rost programul turelor de seviciu. Știam și magazinele pe care le frecventa, știam și ce cumpăra! În general, era vorba de pâine, ulei, sare și…

Și mobilul mi-a sunat. Era Alfredo. Voia să afle dacă ne puteam vedea în după-amiaza aceea.

– Acum îs ocupat! i-am răspuns, privind prin binoclu.

– Știu! mi-a răspuns el. Văd bine că nu ești acasă. Apropo, te-am văzut de câteva ori prin oraș. Bravo, ți-ai luat mașină!

Mâna mi-a tremurat un pic și imaginea din binoclu s-a încețoșat. Nu mă gândisem la asta! Iată o chestie pe care nu o prevăzusem.

Uneori îți privești atât de concentrat obiectul de studiu, încât scapi din vedere că poți deveni tu însuți obiect de studiu pentru alții.

– Da, dragă, mi-am luat o mașinuță! i-am răspuns pe un ton indiferent. M-am gândit să fac niscaiva plimbări. Aerul curat o să-mi prindă bine la sănătate. Alfredo, știai că acum, chiar în timp ce stăm noi de vorbă, în secolul 21, încă mai există oameni care trăiesc și muncesc la marginea orașului, exact ca acum două sute de ani? Știai că se cacă în curte, în closete făcute din lemn? Am văzut chiar și niște vaci pe aici, pe câmp.

– Poate că ar trebui să ieși și tu mai des! mi-a răspuns râzând. Da, știam de toate astea! Mă bucur c-ai aflat și tu.

– Dar tu de unde știai?

– Când am fost în Canada, la ai mei, am văzut o grămadă de chestii interesante.

– Ai văzut și căpițe de fân? Și stoguri cu baloți de paie? Și livezi cu zeci de copaci?

– Tiberiu, mi-a răspuns el râzând, tu chiar că ai nevoie să ieși din când în când undeva, afară din oraș. Știi ceva? O să facem într-o zi o excursie amândoi dacă tot ți-ai luat mașină.

M-am uitat la ceas. Se întâmpla ceva anormal: Tabita nu ieșise din casă. Autobuzul venise și plecase. Era pentru prima oară când Tabita devia de la programul ei zilnic. Poate că trebuia să mă grăbesc! Poate că ceea ce aveam eu de gând avea să se întâmple… chiar în seara aceea.

Am privit cu duioșie cazmaua. Am mângâiat-o. Marginea lamei era ascuțită ca briciul. Încă mai avea eticheta lipită pe metalul vopsit de culoare roșie. Era o cazma a naibii de frumoasă! Mi-am ridicat un pic ochelarii de soare, ca s-o privesc mai bine. Afară se lăsase întunericul. Era deja ora șapte seara. Șapte și unsprezece minute.

– Te las, Alfredo! am spus repede. Am nițică treabă!

Am închis și mi-am scos repede carnețelul, ca să-mi verific notițele. Da, era clar, se întâmplase ceva!

„Să-și fi luat o zi liberă! m-am întrebat. Poate nu doar o zi, poate tot concediul! Cu atât mai bine pentru… ce am de făcut!”

Casa Tabitei era amplasată undeva, în mijlocul câmpului. Exista mult spațiu liber în jurul ei, iar cel mai apropiat vecin se găsea la o distanță de vreo cinci sute de metri.

Tot terenul ei era împărțit frumos pe parcele. Livadă, ogor, fâneață, grădină, curte…

Ogorul avea un pământ proaspăt arat, iar brazdele erau negre și grase. Cunoșteam genul acela de lut. Era foarte ușor de săpat.

Cu o cazma ca a mea, era o joacă de copii. Groapa putea fi făcută repede, în maxim două ore.

De fapt, ce motiv aș fi avut să mă grăbesc în pustietatea aceea? Puteam să sap o groapă așa cum scrie la carte. Doi metri lungime, unul lățime și, desigur, doi metri adâncime.

Tabita merita tot ce-i mai bun, deși era o femeie mică de statură și nu avea nevoie de prea mult loc. Dar mi-am zis să fiu un bun creștin și să fac lucrurile așa se cade.

„ Cred că acolo, la vreo douăzeci de metri de gard, chiar în stânga, ar fi un loc ideal pentru săpat! mi-am zis, după care am desenat cu aproximație o schiță în carnețel.”

Da, credința mea se întărea, avea să se întâmple în seara aceea! Toate condițiile erau prielnice, nici măcar vântul nu bătea. Nu voiam să risc să răcesc! Urma să transpir zdravăn săpând groapa și un vânt rece n-ar fi fost de dorit.

Acum, totul era pus la punct și nu mai aveam nimic altceva de făcut decât să aștept. Mi-am amintit de tentativa mea de spargere a tutungeriei. Trecuseră vreo paisprezece ani de atunci, dar încă îmi aminteam perfect că totul se petrecuse pe la trei dimineața și că pe stradă nu era țipenie. Oamenii doarmeau la ora aceea. Ora trei, deci!

Acum era șapte și jumate seara. Mai aveam de așteptat un mizilic de șase ore. Apoi, pe la două și jumătate dimineața, urma să cobor din mașină, să mă întind, ca să-mi dezmorțesc oasele, după care aveam să iau cazmaua și să mă-ndrept spre casa Tabitei.

Toată treaba avea să se întâmple în casa cea mare.

Maică-sa nu avea cum să-mi încurce socotelile. Bătrâna dormea liniștită în casa cea mică, iar Tabita în casa aceea, mai mare. Și mă avantaja foarte mult faptul că nu aveau un câine.

Câinele Tabitei murise în urmă cu o săptămână și ceva, îmi aminteam perfect. Murise de bătrânețe și ea îl îngropase pe undeva, în spatele casei.

Cu ocazia aia, aflasem că și asistenta mea șefă se pricepea să sape gropi. Lucrase aproape la fel de bine ca și mine. De fapt, se pricepea ea la multe chestii! Am văzut-o trebăluind toată ziua prin jurul casei. Tăia lemne, căra niște coșuri mari pline cu cartofi, curăța livada cu un foarfece uriaș… ce mai încolo și-ncoace, muncea ca un bărbat.

Maică-sa era cam bătrână și cam aplecată din spate. Probabil era și bolnavă. Ceea ce urma să fac eu, avea să-i complice un pic viața; Tabita era singurul ei sprijin. Bătrâna părea cam neajutorată, dar – chiar și așa – muncea cu râvnă, folosindu-se mai mult de o mână. Probabil cealaltă o durea.

Tabita intra foarte des în grajdul animalelor. Probabil aveau mai multe animale pe acolo, în gospodăria lor, însă eu, în timpul pândelor mele, nu văzusem decât câinele acela. Și vreo treizeci de găini, dar găinile nu mă interesau. Eu nu eram găinar!

Totuși ceva exista sigur în grajdul acela. Nopțile, lumina se aprindea acolo foarte des. Și mama, și fiica mergeau acolo, fie pe rând, fie împreună.

Am zâmbit. După noaptea asta, nu aveau să mai intre niciodată împreună.

Totuși, o voce tainică îmi șoptea parcă în ureche că nu prea era ok să o las pe bătrână fără singurul ei sprijin la bătrânețe. Avusesem și eu o mamă… și fusese și ea singură. Empatizam cumva cu mama Tabitei și-mi imaginam deja viitorul ei trist și negru. Singurătatea este o povară și mai grea, când ești și vârstnic, și bolnav.

Oare cât timp mi-ar lua să sap două gropi? m-am întrebat înduioșat.”

Am stat mult în cumpănă, dar, până la urmă, am decis că eram om, așa că trebuia să fiu omenos! În plus, eram bărbat, așa că puteam să mă sacrific și eu un pic. Da, aveam să muncesc mai mult și să fac două gropi. Eventual, una singură, dar ceva mai mare.

Și după ce m-am luat de grija aceea, am mâncat bucata de hamburger care-mi mai rămăsese, apoi am fixat alarma telefonului pentru ora două și treizeci de minute dimineața.

Am luat pătura de pe banchetă, m-am învelit bine, am tras pălăria de paie peste ochi și am adormit ca un copil. Și am visat.

Am visat că săpam și plângeam.

În vis, cazmaua tăia cu ușurință pământul în felii subțiri și negre, iar lacrimile mele curgeau gârlă pe obraji pentru că mă gândeam că și mama, și fiica avea să fie în continuare împreună, așa cum trăiseră toată viața. Și asta era frumos, dar și trist totodată! Era ceva mișcător și plin de semnificații. Cum să nu plângi la așa ceva? Chiar și când eram în lumea viselor, rămâneam în continuare un suflet sensibil.

Așa că săpam și iar săpam și tot adânceam și mai tare groapa. Apoi o măsuram și mi se părea de fiecare dată că tot nu era suficient de adâncă.

Și, deodată, din fundul gropii a țâșnit o lumină albă și foarte puternică și am gemut cu mâna la ochi. Cazmaua căzuse pe fundul gropii și eu nu reușeam să-mi protejez ochii de lumina aia, deși pusesem amândouă palmele peste pleoape.

Apoi groapa a început să răsune „Dum, dum, dum!”.

Ce interesant! mi-am zis uluit. Groapa asta răsună de parcă cineva ar bate cu palma în geamul mașinii!”

Apoi s-a auzit iarăși „Dum, dum!” și portiera mașinii s-a deschis brusc. Am tresărit și m-am trezit de-a binelea! Mi-am dat seama că, deși nu mai visam, lumina albă era tot acolo, îndreptată spre ochii mei.

Poliția! mi-am zis speriat.”

Am ridicat mâinile în sus și am strigat clipind, orb ca o cârtiță:

– Domnule polițist, vă jur că nu făceam absolut nimic! Așteptam doar un prieten, ca să facem o excursie! Și am adormit și… totul este în regulă! Vă asigur!

– Mă bucur! a spus vocea din spatele lanternei.

Era o voce de femeie, dar nu era ceva neobișnuit. De multe ori văzusem pe stradă mașini de patrulare în care se aflau câte un polițist și o polițistă. Echipaje mixte!

Totuși ceva era în neregulă. Vocea polițistei semăna a dracului de mult cu vocea cuiva cunoscut.

– Tiberiu, dă-te jos din mașină și vino cu mine. ACUM!

O polițisă n-ar fi avut de unde să știe cum mă numeam! O polițistă n-ar fi știut niciodată să-și folosească vocea în felul acela.

Era vocea Tabitei și Tabita folosea FORȚA.

Am coborât oftând din mașină și am urmat-o, apoi mi-am adus aminte că uitasem cazmaua.

– Am zis ACUM! a spus Tabita, îndreptând iar lanterna spre mine.

M-am uitat la ceas. Era abia ora unu dimineața, deci îmi mai rămăseseră cam două ore. Aveam suficient timp ca să revin și să iau cazmaua.

Tabita deschisese deja poarta albastră și intrase pe alee.

– Bine, bine, vin! am strigat. Așteaptă-mă!

Și am fugit în urma ei.

* * *

5. Și mai sunt și timid pe deasupra

Tabita pășea grăbită pe alee, iar eu o urmam întrebându-mă dacă nu cumva își dăduse seama de motivul prezenței mele.

Însă ea părea mult prea preocupată ca să mai și gândească. De fapt, părea de-a dreptul îngrijorată, surescitată… Nici măcar nu se uita la mine! Cu siguranță că nu eram eu cauza, așa că inima mi-a venit la loc și mi-am zis că aș fi fost un mare prost dacă n-aș fi profitat de ocazie.

Aleea împărțea livada în două jumătăți egale. De-a lungul ei, pe stânga și pe dreapta, fuseseră plantați copăcei de tot felul, iar fiecare copăcel era legat frumos de un par înfipt în pământ.

M-am abătut un pic mai la dreapta și am smuls unul mai gros, apoi am grăbit pasul ca s-o ajung din urmă. Așa cum mergea înaintea mea, cu spatele la mine, era întrutotul neajutorată.

Superbă ocazie! Dumnezeu îi luase mințile!

Planul meu era foarte simplu (în general, planurile simple sunt și cele mai bune). Urma să o ajung din urmă, să ridic parul și să o trăznesc în numele Tatălui sau, și mai bine, în ceafă. Da, era mai bine în ceafă! Trebuia să vizez creierul mic.

După cum știe toată lumea, creierul mic sau cerebelul este responsabil cu mersul, cu mișcarea, cu echilibrul și – în general – cu mai toate funcțiile motorii ale organismului.

Probabil știa și ea asta, doar era asistentă medicală, nu?

M-am grăbit așadar s-o ajung din urmă și să-i împărtășesc câte ceva din cunoștințele mele de anatomie, dar tocmai când mă pregăteam să ridic parul voinicește deasupra capului, Tabita a întors capul și mi-a spus pe un ton liniștitor:

– N-ai nevoie de ăla! Mi-a murit câinele acum opt zile, așa că fii fără grijă!

Am ridicat din umeri și am aruncat parul înapoi în livadă.

Tocmai acum și-a găsit să întoarcă capul! mi-am spus furios. La naiba, femeile fac uneori niște chestii total neinspirate!”

Am pătruns în curte pe sub o boltă de viță de vie frumos arcuită, după care ne-am oprit chiar în fața grajdului și Tabita mi-a spus:

– Așteaptă-mă aici! Vin imediat!

După câteva secunde a revenit din casă cu o funie groasă cât degetul și lungă de vreo patru sau cinci metri.

Am privit îngrijorat chestia din mâna ei și mi-am dat pe loc seama că intențiile mele fuseseră depistate și că, foarte curând, în curtea aia aveau să se petreacă niște lucruri groaznice.

– Hai, intră! a spus Tabita, arătând cu funia spre ușa grajdului.

Așadar lupta nu se va da în curte, la vedere, ci în grajd! mi-am zis, privind-o cu niște ochi mari. Oh, e mai deșteaptă decât credeam! Da, e nemaipomenit de șireată! Femeie, deh! Dar cu mine n-o să-i meargă!”

– Sunt un domn! i-am spus zâmbind și împingând ușa grajdului. După tine, Tabita!

A ridicat din umeri și a pășit înăuntru. Mi-am încleștat pumnul drept și am intrat hotărât după ea, rugându-mă fierbinte în sinea mea ca mama să mă ierte pentru ceea ce urma să se întâmple sau… măcar să se uite în altă parte.

Acum, că nu mai aveam par, treburile aveau să devină urâte. Nu avea să fie un spectacol frumos! Aș fi dat bani grei ca să nu trebuiască să fiu de față nici eu, însă Tabita ținea morțiș să fiu.

Bine, fir-ar să fie! mi-am zis supărat. Dacă ea vrea să joace murdar, o să mă descurc eu cumva și fără par! Găsesc eu ceva! Sunt bărbat, trebuie să-mi vină vreo idee! Cred că o fractură a unei vertebre cervicale urmată de secționarea imediată prin torsiune a măduvei ar putea fi…”

– Bună dimineața! m-a întâmpinat bătrâna, întorcându-se spre mine.

– Săru’ mâna, doamnă! am bâiguit.

Am întins mâna ca să-o strâng pe-a ei, dar ea m-a privit cu un aer de scuză. Mâna ei dreaptă nu era întreagă. Palma lipsea!

Sărmana! mi-am zis clipind. De aia lucra prin curte cu o singură mână! Ia te uită… și cealaltă mână e tot beteagă, îi tremură! Dar îi tremură rău de tot!”

În mod evident, avea Parkinson și-l avea tocmai la mâna cea bună.

– Măicuță, a spus Tabita, el este Tiberiu și-a venit ca să ne ajute. Avem mare noroc că era prin zonă la ora asta!

Habar n-ai tu! mi-am zis înghițind în sec, apoi am holbat deodată ochii.”

Mă uitam speriat la namila aceea, care stătea așezată pe o parte, pe un strat de paie și rumeguș, chiar în fundul grajdului.

– O vacă? am spus gemând. Oh, la la! N-am văzut niciodată una atât de aproape. Doamne, dar… e imensă!

– Poți să te apropii, dacă vrei! a spus Tabita. Nu mușcă!

E ditamai namila, mi-am zis, privind animalul acela mare cât un tanc. Și uite ce coarne mari are! Dacă dă o singură dată din cap spre mine, nu mai trebuie să-mi fac griji cu plata amenzii!”

Însă vaca stătea foarte pașnică pe așternutul de paie și ne privea pe toți trei cu niște ochi umezi. Se vedea clar că suferă. Era bolnavă! Avea cea mai mare și mai umflată burtă pe care o văzusem în viața mea. Din când în când, animalul deschidea botul și scotea câte un muget timid, încercând parcă să ne explice că o durea, dar că avea încredere în noi. Ochii ei erau atât de blânzi și de inteligenți…

– O cheamă Stela! mi-a spus cu mândrie mama Tabitei. Trebuia să-i vină sorocul încă de acum două zile. Am tot venit la ea de câteva nopți încoace… Acum, sigur o să fete!

Când vaca a auzit vocea stăpânei, a mugit ușor și s-a opintit cu copitele în podea, s-a ridicat pe toate patru picioarele. Podeaua din lemn a bufnit înfundat sub apăsarea copitelor.

– Dar ce-i cu zeama aia? am întrebat, arătând cu degetul.

– I s-a rupt apa, mi-a informat Tabita calmă, suflecându-se. Este lichidul amniotic. E… din placentă.

– Și dacă trebuie să fete, atunci de ce nu fată? am întrebat, privind dezgustat spre mucii aceia ciudați, apoi am tresărit și am țipat: Uite un picior de vacă! Iese pe… pe acolo!

– Da, e vițelul! mi-a explicat Tabita. Iese el, dar iese greșit! Tiberiu, toarnă-mi niște apă, ca să mă spăl.

Lângă ușă era o găleată din care ieșeau aburi. Am luat cana și i-am turnat, iar Tabita a început să se spele fără grabă. Avea niște unghii tăiate scurt, frumos rotunjite și nu era pic de ojă pe ele.

Deodată s-a oprit și a zis:

– Nu e bine!

Și-a scos pulovărul și a rămas doar într-un tricou alb, cu mânecă scurtă, apoi s-a spălat bine pe tot brațul drept, cu mult săpun și apă caldă. La sfârșit s-a șters cu niște spirt, apoi s-a uitat spre maică-sa și a întrebat:

– Măicuță, ai adus sticla cu ulei? Unde ai pus-o?

Priveam stupefiat cum Tabita își ungea brațul cu ulei și, în momentul când am înțeles cam ce voia să facă, am simțit că mă ia cu amețeli.

Vaca răsufla cu greu și transpirase rău de tot. Ba se culca, ba se ridica în picioare. O făcea aproape din minut în minut. De la atâta fâțâială, piciorușul cel mic pe care-l văzusem, intrase la loc, dispăruse!

Bătrâna luase un șomoiog de paie curate și începuse să frece vaca de zor și pe spinare, și pe burtă. O bușuma bine într-o parte, apoi trecea de cealaltă parte a staulului fără să se teamă câtuși de puțin de animalul acela mare și, mai ales, de coarnele lui.

Stela avea dureri tot mai mari și răgea. Nu-și mai găsea nicio poziție potrivită. În cele din urmă, s-a lăsat cu greu pe podea și a rămas acolo nemișcată. Ugerul ei mare și umflat părea congestionat, dur ca piatra.

Poate avea lapte în el. Poate arăta așa din cauza forțărilor.

Se forța încontinuu și avea ochii plini de lacrimi. Se uita spre noi, mugea, apoi încerca să împingă și să se deschidă cât mai tare acolo, în spate, însă tot ce făcea era în van. Chestia imensă dinăuntrul ei se răzgândise, nu mai voia să vină pe lume! Niciun picioruș nu mai apărea. Burta imensă părea că mai avea un pic și urma să crape!

O să moară! mi-am zis tremurând. Doamne, ar trebui împușcată! Nu vreau să se chinuie!”

M-am sprijinit cu mâna de perete. Vaca se uita chiar în ochii mei cu niște ochi mari și umezi. Când și-a coborât pleoapele, am simțit că și genunchii mei începeau să se îndoaie.

– Tiberiu, s-a auzit de departe vocea Tabitei, ia funia și vino aici, lângă mine. Apoi a întors capul și m-a întrebat mirată: Dar ce ai? Ce-i cu tine?

– Ni… nimic! am răspuns scuturând din cap. Viu acu’! Apoi am întrebat-o în șoaptă: Dar de ce n-ai chemat un doctor veterinar?

– Am chemat! mi-a răspuns ea oftând. Mi-a zis că nu poate veni. Are alte probleme! a adăugat ea, băgând încet palma în vacă. Dacă nu reușim repede să facem ceva, o să pierdem sigur vițelul. Și… nu se știe cum o să fie cu vaca, a continuat ea băgând ușor și antebrațul. Aha, așa da! Cred c-o să reușesc!

– Dar tu măcar știi ce faci? am întrebat-o, livid la față.

– Lasă prostiile și pregătește funia! a comandat ea cu fața luminată de un zâmbet. Hai că l-am întors un pic. Sunt cu mâna chiar pe botul lui. Așa… încă un pic… Bine! Acum l-am prins de un picioruș din față. Uite-l, l-am scos! Uite-l și pe-al doilea. Leagă!

Erau două piciorușe încălțate cu pantofiori albi. Ieșiseră la aer.

– Dar de ce nu tragem cu mâinile? am spus, legând cu degete tremurânde primul picioruș, apoi pe-al doilea.

A durat mult. Piciorușele erau tare alunecoase. Tabita a apucat ușor de funie și mi-a spus:

– Fii atent la mine! Trebuie să tragi încet, progresiv! Să nu smuncești și… când îți zic eu să te oprești, te oprești, ai înțeles? Începem acum! Încet… Așa, bravo, Tiberiu! Încă o dată…

Minutele treceau foarte greu. Vaca amuțise.

– Se vede botul! a șoptit Tabita, apoi și-a șters cu dosul palmei transpirația de pe frunte.

După câteva momente, picioarele din față și capul ieșiseră, iar vițelul era cât se poate de viu. Clipea din genele alea lungi și scotea limba la noi.

În momentul acela, vaca s-a ridicat de pe podea și a mugit lung de tot, apoi s-a forțat pentru ultima oară și… s-a eliberat.

Vițelul a căzut direct în cap chiar pe paiele de la picioarele noastre, însoțit de un șuvoi scârbos de culoare roșie. Pantofii mei erau compromiși! De acum, puteam să-i arunc liniștit!

Am privit mut spre creatura de la picioarele mele. Era așa… un fel de vacă în miniatură, unsă toată cu muci și alunecoasă ca un pește. Se mișca anevoie într-o baltă scârboasă și tot încerca să se ridice. Era mare și puternic, dar totuși era mic. Acum căsca botul spre noi de parcă voia să ne spună ceva.

Tabita s-a aplecat, i-a deschis gura aceea, fără dinți, i-a tras limba deoparte și i-a curățat gâtul de toate porcăriile dinăuntru. Pieptul micului animal se ridica și cobora ritmic și mi-am dat seama că eram martor la primele lui guri de aer.

Am râs ca un copil. De fapt, mai aveam un pic și băteam din palme. Apoi am început să plâng și mi-am șters repede fața cu mâna. O făcusem, acum eram uns și pe față cu zoaia aceea.

Tabita n-a observat ce făceam eu în spatele ei, dar mama ei m-a văzut smiorcăindu-mă și mi-a zâmbit cu bunătate. Apoi s-a întors spre vițel și i-a spus cu drag:

– Ptiu, ptiu, măi, cârlionțatule! Să nu-ți fie de deochi, că tare frumușel mai ești!

Tabita a smuls o seceră din grindă și i-a tăiat buricul dintr-o mișcare, apoi maică-sa a luat un pumn de zahăr dintr-o pungă și l-a presărat peste capul și spinarea micului animal.

– Haide, Stela! i-a spus ea vacii. De acum e al tău! Poftim, linge-l cât vrei și curăță-l!

Ne-am uitat toți trei la vaca aia fericită care-și lingea mica odraslă. Stela era albă cu pete roșii iar vițelul era alb cu pete negre.

– Ce culoare avea taică-su’? am întrebat curios.

– De unde să știu? mi-a răspuns Tabita zâmbind. A fost inseminată artificial. Însă, îți spun drept, așa un vițel de mare n-a mai avut niciodată. Are capul foarte mare. E căpos! Nici nu mă mir că l-a fătat atât de greu.

Din vacă încă mai ieșeau fel de fel de bucăți lungi de pielița sidefie și un lichid vâscos, roșiatic.

– Se curăță! a zis mama Tabitei.

– Toarnă-mi, ca să mă spăl! m-a rugat Tabita.

– Auzi, am murmurat eu, în timp ce-i întindeam săpunul, vreau să te întreb ceva, dar… să nu te superi. La femei e tot așa?

A scăpat săpunul, apoi a întors iute capul spre maică-sa și s-au privit ciudat. Bătrâna a chicotit, după care s-a întors spre vaca ei și a început s-o bușumeze de zor. Tabita a tușit ușor, apoi mi-a răspuns roșie la față ca sfecla:

– Eu… ăăă… presupun că seamănă un pic.

Un pic pe naiba! mi-am zis îngrozit. Vai de viața voastră, femeilor! Nici nu mă mir că ne urăți atât de mult pe noi, bărbații!

Oricum, o poveste ca asta te lecuiește pentru o lungă perioadă de…  anumite treburi. Nici nu-ți vine să te mai atingi de ele! Cum să mai pui mâna pe ele după… așa ceva? Câh!”

– Eu o să ies! am șoptit. Trebuie să fumez o țigară.

– Mai întâi spală-te pe mâini și pe față!

M-am spălat bine și am ieșit. Am fumat repede o țigară, apoi mi-am aprins-o și pe a doua. Când eram la a treia, m-am uitat pe geam. Vițelul se ridicase deja în picioare, iar vaca îl lingea de zor și-l tot împingea cu botul spre uger. Probabil că nu exista o diferență prea mare între grajdul Tabitei și o maternitate. Am zâmbit în întunericul curții.

Greața venise și trecuse, iar în urma ei rămăsesem eu, zâmbind ciudat. Mi-am dat seama că… eram fericit! Uitasem chiar să mai trag din țigară și singurul meu gând, care se repeta ca o buclă, era că în noaptea aceea, eu, Tiberiu, asistasem la ceva nemaipomenit.

Deci așa se dă viață! mi-am zis. Ele o dau, femeile! Noi, ăștia, ne încheiem la pantaloni și plecăm. Ele fac restul… miracolul!”

Am înțeles cu mare rușine că eu, care nu puteam da viață, venisem acolo cu gând să…

M-am uitat încă o dată pe geam, spre Tabita. Mi-am concentrat privirea și am privit cu ochi scrutători, ca să văd adevărul.

Acum nu mai eram câtuși de puțin furios pe ea, iar ea nu mai părea Satana. Nici măcar nu mai avea răceala aceea, care mă enerva mereu. Aerul ei de superioritate dispăruse!

Indiferent cât de tare mă scosese din minți în trecut, Tabita părea acum doar o femeie, o simplă femeie. Și zâmbea!

Desigur, nu eram prost! Știam prea bine că, dacă aș fi scos-o din sărite, putea în orice moment să nu mai zâmbească și să mă privească țintă, fără o singură clipire. Mâinile ei mici, care dirijaseră viața și o scoseseră la lumină, puteau oricând să facă zbang pe obrajii mei.

– Nu știu cum m-aș fi descurcat fără tine! mi-a spus ea un sfert de oră mai târziu, în timp ce ne îndreptam spre mașină. Mama nu putea nicidecum să mă ajute. Era nevoie de o mână puternică, de bărbat.

– Oare cât să fie ora, Tabita? am întrebat-o brusc. O fi ora trei deja?

– Nu, nu cred! a răspuns ea mirată. Încă nu-i ora trei. De ce?

– Așa! Nu contează!

Am deschis portiera și am privit încruntat cazmaua nou-nouță. Am prins-o cu ambele mâini și am scos-o din mașină. Lucea atât de frumos în lumina lunii! Mirosea a nou și a vaselină.

I-am oferit-o, ținând-o ușor cu ambele mâini.

– Cadou!

– Ai cumpărat o cazma cadou pentru mine? a întrebat ea zâmbind și privindu-mă cu ochi de căprioară.

– Special pentru tine!

– Ia te uită! a spus ea derutată. Ești îmbujorat și tremuri! Ce ai? Nu-mi spune că ești timid, Tiberiu! Știam o mulțime de multe chestii despre tine, dar habar n-aveam că ești și timid! Care va să zică de aceea dădeai tu târcoale pe aici! O aveai pregătită pentru mine și nu aveai curajul să vii și să mi-o dai?

– Cam așa ceva! i-am răspuns, după care m-am suit în mașină și am adăugat, uitându-mă cu jale la cazma: Transmite-i, te rog, mamei tale… ăăă… cele mai bune intenții din partea mea. Sunteți amândouă… de treabă. Așa mamă, așa fiică! Sărut mâna, Tabita!

Am pornit mașina și am demarat. Orașul se zărea în depărtare. Am coborât geamul ca să mă răcoresc, apoi am deschis radioul. Vocea plăcută și melodioasă a unui negru s-a revărsat deodată în mașină. Am fredonat melodia odată cu el și îmi amintesc chiar și acum refrenul. Suna cam așa:

Poate că sunt nebun,

Poate că și tu ești nebun,

Poate că suntem amândoi nebuni.

Probabil!”

Am zâmbit și mi-am zis că aia fusese una dintre cele mai reușite zile din viața mea.

Când am ajuns acasă se făcuse deja ora patru fără zece. M-am băgat repede sub duș, apoi am tras perdelele și m-am lungit pe pat. Însă nu puteam adormi nicidecum.

Simțeam așa… că eram privit. Era o senzație teribil de ciudată. Simțeam o prezență acolo și, totuși, eram singur în garsonieră. Dar nu era o prezență dezagreabilă. Privirea aceea invizibilă era bună, era caldă.

Apoi, dintr-odată, am înțeles. Eram privit de undeva, de foarte sus. M-am uitat zâmbind spre tavan, apoi am închis ochii și am șoptit:

– Îți mulțumesc, mamă!

16 thoughts on “Fragment despre Tabita – Volumul 5 – Uirebit

    1. Dragă Dana, dacă tot ești atât de curioasă, îi dau voie Evei să-ți ofere toate volumele (1, 2, 3 și 4).
      Dar te avertizez că personajul înjură foarte mult, bea foarte mult și **** tot ce mișcă.
      Mai ești curioasă? 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: