Un bărbat, o fată, o insulă pustie. Vol 4 – Uirebit – Fragment

un bărbat, o fată, o insulă pustie - Uirebit

Buzunarul din dreapta hainei

M-am dat un pic mai în dreapta bancomatului și mi-am numărat atent banii. Ăia erau toți banii mei! Pentru ei muncisem ca un rob toată luna februarie!

I-am împărțit în două. De data asta, aveam să-i fac mamei o surpriză plăcută: jumătate din salariul meu! Nici mai mult, nici mai puțin!

Am băgat banii pentru mama în buzunarul din dreapta hainei, iar pe-ai mei în cel din stânga, apoi am intrat voios într-un magazin cu produse electrocasnice.

– Vreau cea mai bună și cea mai solidă priză ceramică pe care o aveți! i-am spus vânzătorului. Și să fie din aia, cu împământare și… vreau să fie rezistentă! Știți, îmi trebuie pentru un boiler! Nu vreau să am surprize!

De acolo am plecat direct spre un magazin de mezeluri.

– Aș dori un salam din acela mare! i-am arătat vânzătoarei. Nu, nu! Un pic mai la dreapta! Da, acela mare de tot! Și aș dori să-l feliați! Mama are șapte pisici! Vreau să le fac o bucurie!

– Șapte pisici? s-a mirat vânzătoarea, în timp ce felia de zor salamul.

– De fapt, opt! am răspuns, pufnind în râs. A mai adoptat nu demult încă una!

Am părăsit mezelăria și am fugit spre stația de tramvai. Tare mult îmi mai lipsea mașina pe care o vândusem. Acum trebuia vrând, nevrând să irosesc o grămadă de timp așteptând prin stații.

„Poate că n-ar fi rău să-mi cumpăr o mașină la mâna a doua! mi-am spus. De ce nu? Aș putea s-o duc și pe Sofia în fiecare dimineață până la serviciu! Apoi aș lua-o de la serviciu! Cred că m-ar iubi și mai mult dacă aș avea mașină! Mașina nu-i un lux, e o chestie importantă! O să mă gândesc serios la treaba asta! Poate ar trebui să pun niște bani deoparte!

De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, poate că mama n-are nevoie chiar de jumătate din banii mei. Poate că un sfert din ei ar fi mai mult decât suficient. N-a zis ea cu gura ei că se descurcă? Așa a zis! Îmi amintesc perfect!

Da, bună idee! Luna asta o să-i dau doar un sfert din salariul meu. Trebuie să încep să adun ceva bănuți pentru mașină!”

Am scos din buzunarul drept teancul de bancnote și l-am numărat cu atenție. Sfertul mamei a ajuns la locul lui, așa cum se cuvenea, iar restul de bani l-am trecut grijuliu în buzunarul din stânga.

M-am uitat pe geam și am căscat. Tramvaiul se mișca greu. Mai erau vreo cinci stații.

„Dacă nu m-aș comporta ca un idiot când vine vorba de bani, azi aș fi avut nu una, ci două mașini! mi-am zis cătrănit. Alcoolul mi-a mâncat și zilele, și banii. Doar alcoolul! Uite, am ajuns să trăiesc într-un coteț. Până și mama stă într-o casă mai mare. Lux, frate! Multe camere! Multe pisici! Fir-ar ele ale dracului de pisici! Adică mama crește opt pisici și eu trebuie să i le hrănesc? Mare tâmpit mai sunt! Auzi colo, <<salam pentru pisici>>! Mare cretin mai sunt!

De fapt… nu cred că mama are nevoie chiar de un sfert din banii mei! Ce să facă ea cu atâția bani? Doar are pensie, nu?

Băi, frate… opt pisici!

La naiba, ea nu mai poate de bine și eu mă chinui exact ca un bou și-mi duc traiul de la o zi la alta! Uite-așa împing căruța, ba de pe februarie pe martie, ba de pe martie pe aprilie! Ce viață de căcat! Vai de capul meu!

Mamă, nu te supăra, dar cred că un… zece la sută din salariul meu e mai mult decât suficient pentru tine! De altfel, așa scrie și-n Biblie negru pe alb, nu? Scrie <<zeciuială>>, nu <<sfertuială>>!”

Am mai scos o dată banii din buzunarul din dreapta și i-am numărat oftând. I-am lăsat mamei ce i se cuvenea, iar restul a ajuns în buzunarul corect.

Tramvaiul începuse să mă scoată din minți, atât de încet se mișca. Orașul era plin de mașini, intersecțiile erau aglomerate… Concediul meu urma să se termine în curând, iar eu aveam să-mi petrec o bună parte din el în tramvaiul acela. Și după aia… din nou la muncă, prostule!

Afurisită treabă!

Mi-am privit cu milă palmele. Erau lovite, zgâriate… pline de beșici. Erau mâini muncite!

„Vai de mâinile mele! mi-am zis supărat. Sofia avea mare dreptate, trebuie să-mi caut neapărat altă muncă! Trudesc ca robul toată luna, iar în ziua de salariu mă aleg… cu ce? Aproape cu nimic!

De ce naiba am cumpărat salam pentru jigodiile alea? Mi-am pierdut mințile? Doar mama le dă hrană uscată! Are un sac întreg chiar acolo, în bucătărie. De ce să i le hrănesc eu din banii mei munciți cu greu? Băi, tâmpitule… uită-te la palmele astea două!

Tiberiu, tu gândești înainte de a face ceva? Băi, mâine poimâine te însori și tot prost ești!

Apropo de însurătoare… cu ce bani ai să te însori? Ai de gând să-i ceri Sofiei? Chiar așa! Tu n-ai bani nici măcar pentru o mașină la mâna a treia! Vrei să iei masa la restaurant în ziua căsătoriei tale! Poate vrei și niște caviar… ceva lăutari… da! Și limuzină închiriată…

Băi, vită proastă, ți-a luat cumva Dumnezeu mințile? Ce naiba-i cu tine, de arunci cu banii-n stânga și-n dreapta? Ai căpiat?

Ce-ar fi să te dau nițel cu capul de geamul tramvaiului? Poate te trezești! Vrei să te dau? Dacă vrei, se rezolvă!

De fapt, priza asta-i pentru mă-ta, nu? Doar n-o montezi la tine acasă, e pentru ea, pentru casa ei! Așa-i? Atunci ar trebui s-o pui pe ea s-o plătească! Da, da… să plătească priza! Chiar așa!

Hai, nu te mai codi! Bagă mânuța în buzunărel și ia plata direct din banii ăștia pe care voiai să-i dau ei! Mișcă mâna, omule! Doar nu furi de la ea! Sunt banii tăi, i-ai scos acum jumate de oră cu mâinile tale și cu cardul tău!”

Am scos banii pe care voiam să-i dau mamei și i-am privit. Nici măcar nu erau atât de mulți! Dacă mai luam de acolo și contravaloarea prizei, rămânea o nimica toată!

„O să mă fac de râs! mi-am zis scârbit. Decât să-i dau mamei o nimica toată, mai bine nu-i dau nimic! O să râdă, dacă vin la ea cu două bancnote! Ea o să râdă, iar eu am să mă enervez și apoi iar o să ne certăm.

Nu vreau să mă cert cu mama! Nu e bine să te cerți cu mama ta! Scrie și-n Bi…”

Am băgat toți în buzunarul din stânga și, dintr-odată, m-am calmat. Soarele a luminat geamul. Tramvaiul a început să meargă mai repede. Mi-am zis căscând:

„O să facem mai bine așa: nu-i dau niciun ban luna asta, dar, începând de luna viitoare, o să-i dau eu ceva, acolo… nu mult! Doar a zis chiar ea cu gura ei că n-are nevoie de nimic, nu? Așa a zis! Mama nu minte!

De fapt, dacă stau și mă gândesc bine, mama n-o duce chiar atât de rău! E pensionară! De fapt, ar putea să-mi dea ea mie niște bani! Adică… în afară de prețul prizei. Ei, na! Zic și eu…

Chiar așa! Oare n-ar putea să mă ajute cu niște bani, ca să-mi cumpăr mai repede mașina aia? O s-o întreb! Întrebarea nu costă bani!”

Tramvaiul a oprit în sfârșit în stație și am coborât dintr-un salt. Mai aveam de mers nițel pe jos și gata!

Pășeam repede, preocupat de misiunea mea! Aveam de montat o priză, nu? Și, desigur, trebuia să-i vorbesc și despre Sofia, despre vizita noastră. Aveam multe de vorbit!

Mă apropiam! Deja vedeam gardul din plasă și poarta noastră vopsită în verde. Vedeam bradul înalt și bătrân de la poarta casei mele părintești.

Mi-am lăsat capul pe spate și l-am privit.

Fusese plantat chiar de tata, cu mâna lui, cu mult timp înainte ca eu să vin pe lume. Și de mama! Îl puseseră amândoi când se mutaseră în casa aceea. Da, era un brad mult mai bătrân decât mine. Obosit de trecerea anilor, cu cetina căzută, însă drept!

Vântul îl mai balansa uneori și-i rupea din crengi, dar nu reușea niciodată să-l îndoaie. Avea rădăcini adânci și rămânea mereu drept! Nici măcar în fața securii nu cred că s-ar fi încovoiat! Câtuși de puțin!

Ar fi căzut exact așa cum trăise o viață: drept și mândru!

Era… bradul nostru de zi cu zi. Bradul de la poartă!

Îl văzusem de mii de ori, dar mi se părea că abia acum îl văd pentru prima oară. M-am oprit mirat și, pentru un moment, am avut senzația că bătrânul acela mândru mă privea înapoi. Parcă se uita și el în jur, la mine, la poartă, la casă…

Domina totul! Văzuse multe și auzise multe, dar stătea acolo foarte liniștit. Privea în tăcere și nu avea nevoie de nimic de la nimeni.

Sus de tot era fruntea lui bătrână, verde. Dreaptă!

Oare mă privea? La ce bun? Ce putea să vadă?

Dacă ar fi avut ochi, ar fi văzut doar un om mic și neînsemnat, obosit de nesomn, trist, cu spatele un pic încovoiat de muncă. Un oarecare! Un om șters și neimportant, care-și muta dintr-o mână într-alta pachețelul cu salam feliat.

Piticania aia sfrijită se uita la brad și-și zicea că uriașul acela nu avea să piară niciodată. Era prea verde și prea mândru ca să atingă vreodată pământul cu fruntea.

Iar dacă bradul ar fi avut și el puterea de a gândi…

Dar poate că și gândea, cine știe? Poate că se uita probabil în jos și-și zicea:

„Ce-i cu omulețul acela? De ce plânge? Și de ce plimbă întruna hârtiuțele acelea boțite dintr-o mână într-alta? De ce e atât de supărat? Doar eu nu am nevoie de hârtiile lui! Tot ce vreau eu este să rămân aici, la locul meu și să fiu mereu drept și neîncovoiat. Nimic mai mult!”

Mi-am mutat privirea de la brad la hârtiile din mâna mea. Erau reci și jilave. Îmi murdăreau degetele.

Am scuturat din cap și vocea bradului a amuțit.

L-am privit încă o dată! Era doar un brad.

Am zâmbit, mi-am șters fața cu mâneca și mi-am zis:

„Din câte îmi amintesc, eu nu i-am dat niciodată mamei nimic. Nimic! Ce fel de fiu mai sunt și eu? Mai merită oare să ai copii în ziua de azi? Of, Tiberiu… Tare mai sunt supărat pe tine, așa să știi!

Dacă vrei să te iert, o să facem așa: astăzi o să-i dai mamei tot, absolut tot salariul tău și tu n-o să-ți oprești nici măcar un singur ban! Așa să faci, băiete, dacă vrei să te iert!

Bani, bani, bani… Mă piș pe ei de bani! Hârtiile dracului!”

Am băgat repede toți banii în buzunarul din dreapta. Erau cadoul meu pentru ea! Eu eram tânăr, aveam să mă descurc. Tinerii se descurcă întotdeauna, tinerii cad mereu în picioare, ca pisicile!

Nu mai aveam banii în mână, dar tot le simțeam murdăria în palme. Mi le-am șters de haine.

M-am uitat la brad și bradul și-a înclinat ușor fruntea. Am zâmbit! Dintr-odată m-a cuprins un dor nebun s-o văd pe mama, s-o strâng în brațe.

Și ea era dreaptă și neîncovoiată, dar eu știam bine că era bătrână. Nu se plângea niciodată și nu-mi reproșa nimic, dar eu știam că o doare sufletul pentru că nu treceam pe la ea cu lunile. Într-o zi, fruntea ei curată și mândră avea să se lipească de pământ.

Am întins ușor mâna spre casă și mi-am șoptit legământul:

– Mamă, nu ești singură! Doar… mă ai pe mine! Ai să vezi, o să vin cât pot de des, o să fiu mereu lângă tine! Când o să te poticnești, eu am să te sprijin! Dacă ai să cazi, eu am să te ridic! Pentru că te iubesc! Și, când vei întinde mâinile ca să cauți ajutor, vei găsi întotdeauna mâna mea! Și atunci vei afla și tu că merită să ai copii și că nu m-ai crescut degeaba! Sunt copilul tău, mamă! De azi încolo, n-ai să mai fii singură niciodată!

Am răsuflat adânc și mi-am șters ochii cu dosul palmei. Mama nu trebuia să mă vadă așa. Însă lacrimile tot curgeau.

„Băga-mi-aș picioarele! mi-am zis. Ce-mi veni? De ce mă smiorcăi? Halal bărbat! Probabil că nevoia de a fi părinte mă dă gata! Mda, adevărul e că nu-i prea rău să ai copii! Te mai vizitează, te ajută la bătrânețe! E tare fain!

Sper să-mi ajute Bunul Dumnezeu să am și eu un copil într-o zi! Măcar unul, Doamne! Ajută-mi!”

M-am frecat bine de tot la ochi și mi-am tras două palme. Lacrimile s-au oprit înstantaneu.

Am scos un șervețel și mi-am suflat nasul bine de tot, după care am apăsat pe clanța de la poartă. Apoi m-am oprit.

Poarta era încuiată!

Descarcă GRATUIT o carte de dragoste (click)

12 thoughts on “Un bărbat, o fată, o insulă pustie. Vol 4 – Uirebit – Fragment

    1. In curand (20 ianuarie 2020) vei putea citi si restul, Dana 🙂
      Multumesc gazdei noastre, Eva, pentru ca a avut amabilitatea de a publica acest fragment!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: