„O fetiță teroristă” – fragment Uirebit

fetița

Uirebit ne oferă încă un fragment din volumul 4 al seriei „Un bărbat, o fată o insulă pustie”. Haideți să descoperiți cine este fetița teroristă din acest fragment.

O fetiță teroristă

– Miroase fain! am zis adulmecând.

– Am făcut supă! Am cumpărat pulpe și morcovi și… tot ce-a trebuit. Numai usturoi n-am cumpărat! a adăugat ea zâmbind. Nu prea obișnuiesc să-l folosesc în bucătăria mea.

– Păcat! am răspuns. Eu unul sunt înnebunit după el. Nici măcar n-aș putea concepe să trăiesc lângă o femeie care detestă usturoiul. Tu ai putea trăi cu un bărbat care „rade” doisprezece căței de usturoi pe zi?

– Nu m-am gândit niciodată la asta! a răspuns ea, privindu-mă ciudat. Poate că m-aș obișnui, a adăugat zâmbind, apoi m-a întrebat sprijinindu-și bărbia în palmă: Cum te-ai ales cu semnul de deasupra sprâncenei?

– Ah, ăsta? am spus zâmbind amar. E din copilărie, e o poveste lungă! Ar dura mult prea mult ca să ți-o spun și o să se răcească supa. Hai s-o mâncăm! Chiar sunt foarte curios în privința calităților tale de gospodină. Să știi că, dacă n-o să-mi placă, o să ți-o spun în față! Eu am obiceiul să spun întotdeauna ce gândesc.

Supa a fost minunată! Sofia se înroșise toată ascultându-mi laudele.

– Hai, las-o baltă! a spus ea la un moment dat. E doar o supă de pui. Dar nu mi-ai spus de unde ai semnul! a insistat ea. Mâinile ei frumoase s-au întins peste masă și mi-au cuprins cu gingășie palma. Aveam o palmă plină de bătături, nenorocită de la munca pe șantier. Acum se odihnea cuminte între degetele ei fine și frumoase.

Da, cred că mă iubește, mi-am zis fericit, chiar dacă nu m-a lăsat s-o sărut! La urma urmei, ce dacă n-am sărutat-o? Sărutările sunt supraevaluate! Există triburi în care indivizii nici măcar nu se sărută, așa că… pot trăi foarte liniștit și fără să-mi lipesc buzele de ale ei. Deși, ar fi o mare pierdere! Oare ce gust au buzele Sofiei? Îmi bag picioarele-n ele de triburi și de obiceiuri tâmpite! Nu plec azi de aici până nu aflu ce gust au!”

– Semnul? Nu e o poveste interesantă! i-am spus. În plus, e tristă. Cicatricea asta o am de prin clasa a doua, de la școală. Eram doar un puști mic și timid, nu deranjam pe nimeni și-mi vedeam întotdeauna doar de treaba mea. E drept, uneori mi se mai întâmpla să și chiulesc, iar a doua zi îmi primeam stoic riglele la palmă. Însă, în rest, eram liniștit de felul meu.

Apoi mi-am complicat singur viața: la una din orele de engleză m-a mâncat în fund și i-am suflat de câteva ori răspunsurile unei colege care fusese scoasă la tablă. Atât mi-a trebuit!

Nu, învățătorul nu și-a dat seama – eram un sufleor bun – dar coleguța mea m-a privit clipind din gene, apoi a trecut printre rândurile de bănci și s-a așezat la locul ei. Fluturarea de gene era, probabil, felul ei de a-și exprima recunoștința.

Ar fi fost bine ca lucrurile să rămână doar la nivelul acela, dar, în zilele care au urmat, am aflat cu stupoare că recunoștința fetelor este deosebită de recunoștința unui băiat. La fete, recunoștința crește de la o zi la alta, se umflă ca un râu după ploaie și ia proporții nebănuite, neașteptate. Dacă nu ești atent, te îneci!

La început au fost niște simple ocheade prin pauze, nimic ieșit din comun. Se întâmpla adesea ca băieții să se mai uite în direcția fetelor și invers. Apoi am observat că fetița își făcea de lucru tot mai des prin jurul meu.

E doar o coincidență! mi-am zis.”

Într-o zi, însă, m-am trezit că pitulicea aceea vine direct la mine și-mi oferă un biscuit din pachetul pe care tocmai îl desfăcuse. Deci era o ciudată! Care copil normal își împarte biscuiții în pauză? Eu i-aș fi mâncat de unul singur. Și, dacă tot ești fetiță, de ce să nu-ți împarți biscuiții cu fetițele? Doar regulile erau clare, nu? Fetele se joacă și discută cu alte fete, iar băieții cu băieții. Tâmpit a mai fost și ăla care a inventat clasele mixte! În fine.

Într-o altă zi, imediat după pauza dintre ora de matematică și cea de geografie, am găsit în bancă un bilețel pe care scria doar atât: „Ești drăguț!”. M-a trecut un fior rece pe șira spinării!

În următoarea pauză, am văzut-o că se apropia de grupul meu și am plecat ceva mai încolo, pe hol. Mă prefăceam că mă uit pe geam, dar trăgeam cu coada ochiului la ea. Venea! M-am dat și mai încolo. Venea! Am plecat de tot, am alergat la stânga pe alt hol și am intrat repede în laboratorul de franceză. Lumina era stinsă și nu era nimeni pe-acolo, însă erau tot felul de planșe, o hartă gigantică a Franței și un turn Eiffel în miniatură.

Oare de ce are nevoie limba franceză de un laborator? mi-am zis. Înțeleg că există laborator de chimie cu pahare și eprubete, înțeleg că trebuie să existe un laborator de biologie pentru animalele împăiate, schelete și broaște în formol, dar de ce <<laborator>> de franceză?”

Zi și tu, Sofia, ce era atât de laborios acolo? Doar niște amărâte de planșe!

Aroganta Franță ocupa în mod abuziv și inutil una din încăperile școlii.

Francezi afurisiți! mi-am zis.”

Apoi s-au auzit pași pe hol și mi-am băgat capul între umeri. Cineva trecea foarte aproape de ușă. Am privit cu groază o planșă care fusese împărțită în patru. În fiecare pătrat exista câte un desen frumos colorat, pictat pe ici, pe colo în acuarelă. Deasupra unui desen scria L’automne.

Era un peisaj cu vânt și ploaie deasă. Erau frunze galbene și roșii care cădeau din copaci și, pe o alee, o fetiță cu cizmulițe, paltonaș și umbrelă se plimba veselă printre stropii de ploaie. Pe jos erau bălți și grămezi de frunze… noroi.

Am tresărit! Fetița cu umbrelă semăna un pic cu fetița care mă teroriza și mă căuta pe holuri.

Oare ce naiba o fi însemnând <<L’automne>>? m-am întrebat din nou.”

Deocamdată studiam doar limba engleza. Franceza avea să-mi fie predată abia de la anul, însă eu, chiar de la primul contact, o uram deja.

Soneria a țârâit prelung pe holuri anunțând sfârșitul pauzei. După câteva minute, s-a așternut liniștea, iar eu am ieșit tiptil din laboratorul de franceză. Nu mai era țipenie. În ziua aceea am chiulit. Momentan,eram în siguranță! Teroarea s-a dezlănțuit însă și mai abitir în săptămânile care au urmat.

Pe noul bilețel scria doar atât: „Mă conduci după ore?”

Am mâzgălit repede un „Nu!” și l-am trimis retur la expeditor. A ajuns din mână în mână înapoi la ea. Învățătorul era cu fața la tablă și scria denumirile continentelor lumii.

M-am uitat în spate. Fetița tocmai desfăcea bilețelul. S-a încruntat și mi-a aruncat o privire pe care n-am uitat-o nici până-n ziua de azi. Am întors repede capul și am închis ochii.

– Tiberiu, s-a auzit vocea învățătorului, poți să-mi spui care este cel mai apropiat continent de America de Sud?

L-am privit năuc și m-am ridicat încetișor din bancă. Ce treabă aveam eu cu America de Sud? După privirea pe care mi-o aruncase fetița-teroristă, cui îi mai păsa de vecinătățile Americii de Sud?

Am amuțit, surd și orb la frumusețile geografiei lumii.

– Ia loc, băiete! mi-a spus învățătorul, clătinând din cap.

Între timp, bilețelul ajunsese din nou pe banca mea. L-am desfăcut cu degete tremurânde. Acel „Nu!” pe care-l scrisesem era tăiat cu un X roșu și sub el cineva scrisese „BA DAAAAA!!!”.

În pauza următoare m-am făcut nevăzut. Din nou!

Erau ultimele săptămâni de școală! Se încheiau mediile, iar eu începusem să chiulesc pe rupte! Băieții din clasă începuseră deja să-și dea coate și să râdă pe înfundate de mine, însă adevărata rușine abia de acum avea să urmeze.

În vinerea aceea neagră, colegul meu de bancă m-a trădat. Eu încă nu aflasem despre Iuda, dar știam totuși că nu e ok să-ți vinzi aproapele. În fine, prețul vânzării mele a fost un pachețel de semințe de floarea soarelui și trei gume de de mestecat cu aromă de vanilie.

Din ziua aia, m-am trezit coleg de bancă cu ea, cu spaima mea cea mai mare, cu fetița cu codițe din ultima bancă.

În timpul orelor, priveam cu groază cum încerca să-mi arate nu știu ce desene pe care le făcuse la sfârșitul caietului. Primeam adesea și mici ghionturi. Dar umilința supremă am avut-o în pauza mare, când fetița teroristă a scos dintr-o pungă două sendvișuri cu brânză și salam și, în fața întregii clase, mi-a întins unul mie.

Am auzit foarte clar chicotelile din clasă și râsetele băieților. Mi-au sunat ca un dangăt de clopot în mijlocul capului. Am izbucnit în lacrimi și am fugit pe ușă. De pe hol, am ajuns afară din școală și am fugit spre poartă cât mă țineau picioarele. De sus, cățărată la fereastra de la etajul trei, fetița mă striga:

– Tiberiu, unde fugi? Dacă chiulești, vin și eu! Așteaptă-mă!

Nu e bine să te uiți în sus în timp ce fugi. Nu-i bine deloc! Asta am aflat-o în momentul în care am întors capul și am privit înainte. Traiectoria mea deviase și n-am mai avut timp să pun frână.

Stâlpul din dreapta porții se apropia spectaculos de ochii mei. Probabil era exact senzația pe care ar fi încercat-o orice pilot de avion de vânătoare care se apropie prea mult de colegul lui de aripă. Atât doar că eu n-am avut niciun buton pe care să apăs pentru catapultare.

Mi-am revenit repede și m-am ridicat de jos. Nu mai era timp de pierdut!

Am ajuns acasă cu mâna la frunte. Mama mi-a croit întâi două palme la fund și apoi m-a întrebat:

– Ce ai, Tiberiu? De ce zbieri? Dă să-ți văd fruntea!

Cu lacrimi în ochi i-am povestit și ei, și tatei tot calvarul prin care treceam de câteva săptămâni încoace. Eu vorbeam despre lucruri serioase, însă tata mai avea un pic și se tăvălea pe jos de râs. Uneori avea și el reacții inverse, exact cum mai pățesc eu azi.

Până la urmă, lucrurile s-au clarificat. Tata a vorbit cu directorul și i-a arătat zgaiba pe care o aveam la frunte. După vacanță, când mi-am reluat școala, am avut plăcuta supriză să constat că fetița-teroristă fusese mutată într-o clasă paralelă. Viața și-a urmat cursul ei firesc. Pentru mine, dar nu și pentru ea.

În clasa la care fusese mutată nu se studia ca limba străină engleza, ci rusa.

Practic, i-am nenorocit viața! Cine naiba mai folosește limba rusă în ziua de azi? Ce să faci cu limba rusă? Fără voia mea, distrusesem viitorul acelei fetițe. Probabil, după a crescut mare și a mers la interviuri de angajare, și-a dat seama că limba rusă o ajută tot atât cât o frecție la un picior de lemn! Sunt convins că m-a urât și m-a blestemat. Și pe bună dreptate! Eu îi nenorocisem viitorul! Eu o fugărisem de la clasa care studia engleza.

Așa că eu m-am ales cu cicatricea asta, iar ea și-a pus cruce viitorului.

Nu te uita așa la mine, Sofia! Doar ți-am spus din start că-i o poveste tristă, te-am avertizat!

Sofia m-a privit cu ochii ei frumoși și n-a scos niciun cuvânt.

Mi-am aprins o țigară, am suflat fumul spre tavanul bucătăriei și am privit resturile de supă din farfurii. Se pricepea, supa îmi plăcuse! Urma să-mi gătească astfel în următorii cincizeci de ani. Poate că suferisem mult la viața mea, dar, în cele din urmă, găsisem femeia perfectă pentru mine.

S-o cer de nevastă acum sau aștept să-mi termin întâi țigara? m-am întrebat.”

– Vreau să te întreb ceva! am spus stingând țigara.

8 thoughts on “„O fetiță teroristă” – fragment Uirebit

  1. Desi sunt autor de fictiune, marturisesc ca, de data asta, nu e chiar fictiune.
    (Aplauze in fundal, ovatii, flori)
    Multumesc, multumesc!
    A trecut mult timp, dar trauma aceea inca ma mai bantuie.
    🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: