FRAGMENT VOLUMUL 4 – „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit

bărbat

Capitolul 04. E normal să facem chestii anormale

De data aceea mi-am revenit mult mai repede. De fapt, aș minți dacă ți-aș spune că prima mea săptămână acolo nu mi-a priit. Mi-a fost de mare folos! Totul era așa cum trebuia să fie. Asistentele, doctorul, până și psiholoaga se purtau frumos cu mine. Tabita clipea și părea de-a dreptul umană. Ochii ei erau tot timpul de căprioară.

Oh, da, totul era așa cum trebuia să fie: mâncarea de spital, lipsa băuturii, lipsa țigărilor, lipsa televizorului. Fără prea multe vizite din afară. Doar mama mai venea uneori.

Îmi plăcea mediul alb, imaculat și mirosul de clor și curățenie. Apoi… plimbările pe hol. 56 de pași la dreapta, 12 pași la stânga.

Vegetam într-un salon mic, cu doar două paturi. Aveam parte de multă liniște și multe pastile.

„Poate că așa arată Raiul! mi-am zis suspinând. Poate că o lume ideală funcționează pe bază de pastile. O pastilă ca să fii calm, una ca să fii vioi, una pentru ca să respiri, alta ca să poți mânca și, seara, una pentru somn. Pastile de toate culorile, formele și mărimile! E minunat! Oare ce-ar trebui să fac ca să rămân definitiv aici?”

* * *

Niciunul dintre nebunii mei nu mai era acolo. Fie se cumințiseră cu toții, fie simulau atât de bine normalitatea încât treceau neobservați prin societate.

O să-ți spun un secret: în viață nu contează dacă ești nebun sau normal. Ceea ce contează este să pari normal.

Prin muțenia lui, tânărul de la mine din salon părea teribil de anormal. Stătea în pat toată ziua și se uita în tavan. Ce vedea acolo, doar el știa. De fapt, nu prea avea cum să vadă pentru că era orb ca o cârtiță.

În a doua săptămână a șederii mele acolo, nevoia de țigări mă dispera total. Ieșeam pe hol și stăteam în fața ușii ca să-mi fac curaj, apoi făceam 56 de pași la dreapta și reveneam. Apoi 12 pași la stânga și reveneam iar. După zece ture din astea, adică 1.260 de pași, mă duceam înapoi în salon. Tot iritat, dar obosit.

Pastilele, indiferent ce conțineau ele, nu puteau înlocui nicotina. Iarba dracului îmi lipsea ca iarba de leac.

„Of, alt Revelion pe care l-am ratat! mi-am spus supărat. Laura stă acasă și bagă ciocolată în ea, iar eu fac ce fac și tot aici ajung. Poate c-ar trebui să urmez niște cursuri de artă dramatică. Oare există vreun profesor care să te învețe cum să simulezi că ești normal? Mereu dau în gropi! Nu de ore de engleză aveam eu nevoie, ci de ore de artă dramatică. Teatru!”

Tabita a ieșit din camera asistentelor, mi-a întrerupt cea de a șasea tură și m-a rugat în șoaptă să fiu cu ochii pe colegul meu de salon și s-o anunț dacă făcea ceva ieșit din comun.

– Dacă face ceva anormal, orice, vii și mă anunți imediat! mi-a spus ea. Ai înțeles?

– Hmm! m-am mirat. Păi, nu suntem la… secția de „veseli”? Nu e normal să facem chestii anormale?

Nu s-a enervat, ci mi-a spus doar atât:

– Otilo este la a treia tentativă de sinucidere. Fii cu ochii pe el! Te rog eu! Mă anunți, da?

– Clar, că da! am aprobat-o din cap. Dacă mă rogi, poți să te bazezi pe mine. Îți promit că tipul acela n-o să-ți păteze dosarul. N-o să se sinucidă în tura ta. Promit solemn! O să-l opresc cu orice preț, chiar dacă va trebui să-l strâng de gât cu mâna mea.

– Nu te prosti, Tiberiu! mi-a întors-o ea fără să clipească.

* * *

– Care va să zică te cheamă Otilo și ești la a treia tentativă de sinucidere! i-am spus tipului după masa de prânz, în timp ce mă întindeam în pat. Ești, așadar, recidivist! Îți dau un sfat, stimabile: să nu-ți vină vreo idee năstrușnică în tura asistentei-șefe! Ne-am înțeles? Și, pentru cultura mea generală, ce nume mai e și ăsta, Otilo?

Tipul nici măcar n-a întors capul spre mine. Oricum nu putea să vadă nimic. Spre seară, însă, când mă pregăteam de culcare, s-a auzit deodată vocea lui:

– Un nume maghiar. Se pronunță Otilo, dar se scrie A-t-t-i-l-a. Attila, ai înțeles? Cu doi de „t”.

– Aha! am spus închizând ochii și pregătindu-mă să adorm. Și ai avut nevoie de cinci ore ca să-mi răspunzi la o întrebare simplă? Mi se pare mie sau gândești un pic cam greu? În fine. Deci ești ungur. De aia tăceai toată ziua. Nu e o rușine să fii ungur, măi! Puteai să-mi spui de la început că ești ungur și cu asta basta! Nu-i vina ta că ești ungur. Suntem cu toții copiii lui Dumnezeu. Chiar și țiganii. Presupun!

Ciogo mego foso me! a spus el liniștit.

– Adică? am ciulit eu urechea. Asta-i ceva de bine sau de rău?

– E de bine! a răspuns orbul. Tocmai ți-am zis să-mi sugi pula.

Am sărit din pat și pătura a zburat cât colo. Am aprins lumina. Pe el nu părea să-l deranjeze.

– Futu-te-n cur de ungur! m-am oțărât supărat. Dacă n-ai fi un amărât de orb, te-aș prinde acum de limba aia spurcată și ți-aș scoate-o pe cur! Da, de limbă! De limba aia maghiară, a ta.

– Sunt convins că așa ai face, Tibor! a spus el rânjind. Dar n-ai s-o faci, pentru că doar gura e de tine. Toată ziua dai din gură și-i enervezi pe toți. Asta-i tot ce poți.

– Dar pe tine cine te oprește să dai din gură? am zis stingând lumina și băgându-mă la loc în pat.

– Lasă că vorbești tu destul pentru amândoi, a spus el tărăgănat și cu accent maghiar.

– Dar cu cine naiba să vorbesc, dacă tu taci toată ziua? Zi, Attila! Am unsprezece zile de când locuiesc în salonul ăsta cu un mut. Că ești orb, treacă meargă. Dar mut? Normal că vorbesc singur. Am și de ce! Vrei să-ți povestesc ce necazuri am?

– Mă doare-n cur de necazurile tale, Tibor! a pufnit orbul. Prost mai sunt! Oare de ce m-o fi mâncat limba să vorbesc cu tine? Uite, de acum, gata! O să-mi țin gura.

– Încă o întrebare și după aia poți să taci. De ce-mi spui Tibor?

– Tibor înseamnă Tiberiu. În maghiară.

– Pe mine mă cheamă Tiberiu, nu Tibor, în pizda mă-tii de ungur! am mârâit. Să nu-mi mai pocești numele că te sparg! Orb, neorb, nu contează! Fii politicos!

– Tu ești sigur că-ți iei pastilele, Tibor? a întrebat el râzând cu ochii la tavan. Dacă da, poate c-ar trebui să-ți schimbe cineva tratamentul sau… să-ți dubleze doza. Se pare că suferi mult.

– Nu te aud, orbule! Tocmai am adormit! Și… mă pupi în cur! Noapte bună!

Mego foso me, Tibor, a spus el căscând și s-a întors cu fața la perete.

* * *

– Dar de ce Attila, ăsta, nu mănâncă niciodată? am întrebat-o pe Tabita a doua zi.

– Dar tu de ce nu stai în camera ta? a întrebat ea, ridicându-și privirea de pe fișa medicală pe care o citea.

– Dar tu de ce mă rogi să te anunț despre el și acum mă pui la punct?

– Dar tu… a spus ea, apoi a oftat. Bine, fie! Nu mănâncă pentru că nu vrea. Mulțumit?

– Dar de ce nu vrea?

– Pentru că vrea să moară! a dat ea din umeri. Doar ți-am spus deja. Are trei tentative.

– Bine, dar… cât poate să trăiască un om hrănit numai cu perfuzii cu glucoză?

– Mult și bine! m-a liniștit Tabita. Pacienții aflați în comă pot trăi așa zeci de ani. La început, Attila era legat, pentru că-și tot smulgea branula. Acum, zice doctorul, cică s-a cumințit și cooperează. Dar asta nu înseamnă că eu am încredere în el. Cooperează cum? Nevorbind? Ha! Se vede clar că are gânduri negre.

– De cât timp e aici?

– De… cred că de vreo trei luni. Hai, Vorbă Lungă, du-te în salon,! N-ai ce să cauți în camera asistentelor. Sau du-te măcar și te plimbă pe hol. Fii cuminte! Și nu uita ce am discutat. Cum vezi ceva, cum mă anunți!

* * *

– Attila! Alo? Băi, ungure, cu tine vorbesc. Orbuleee!

Nimic. Attila era mut de două zile, iar eu mă plictiseam de moarte.

Tabita a intrat și a venit la mine cu păhărelul de pastile.

– Hai, Tiberiu. Ia pastilele. Poftim apa! Înghite! Deschide gura! Scoate limba! Bravo!

Apoi s-a dus lângă patul celălalt și s-a uitat atentă la perfuzia care curgea pic-pic în brațul stâng al orbului. S-a uitat apoi spre mine arătând cu degetul spre pungă.

– Tiberiu, când vezi că se termină lichidul din perfuzie, vii și m-anunți!

Apoi Stăpâna Pijamalelor a ieșit, iar eu m-am ridicat de pe pat și m-am apropiat de orb. Am luat un scaun și m-am așezat acolo. Aveam o misiune!

Știam bine care era treaba cu perfuziile. Văzusem destule la Spitalul Central, pe vremea când stătusem la căpătâiul tatei. Când lichidul din punga era pe cale să se termine, iar aerul începea să coboare pe furtunașul transparent, trebuia învârtită rotița de la mijlocul furtunașului, adică mecanismul de blocare.

Era clar: în vena omului trebuie să intre doar lichidul din pungă, nu și aerul.

– Nu e bine să intre aer, e periculos! îmi spusese atunci o infirmieră.

De ce era periculos, numai ea știa.

Probabil din același motiv, asistentele medicale din toată lumea bat ușurel cu unghia în injecție și scot bulele de aer, apoi apasă rânjind pistonașul injecției și pișă-n sus seringa înainte de a o înfige în vena omului.

N-o fac doar pentru că sunt niște vaci sadice, există și un motiv logic.

Misiunea mea era clară: răspundeam de perfuzia lui Attila. Orbul n-avea voie să moară în timpul turei lui Tabita. Dacă ar fi dat colțul, Tabita m-ar fi smintit în bătaie.

– Cred că mai durează cam un sfert de oră, am șoptit. Deci, pe unde rămăsesem? Aha! Attila! Băi, ungure! Hunule! Orbule! Vorbește cu mine.

– Dement nenorocit! a spus el ca pentru sine. Tare mult îmi doresc să-mi fi reușit a treia încercare.

– Atunci ți-ai nenorocit mâna? l-am întrebat cu milă. De aia stă așa, chircită?

– Nu! a răspuns el oftând. Tendoanele mi le-am tăiat când am făcut-o prima oară. Eu voisem să-mi tai doar venele de la mâna stângă, dar am tăiat prea adânc și s-au dus și tendoanele. Doctorii m-au operat, mi-au înnodat tendoanele, dar, degeaba, degetele sunt tot îndoite, așa cum le vezi.

– Păi, vezi că ești prost? l-am întrebat pufnind disprețuitor. Trebuia tăiat de-a lungul venelor, ca să nu se mai închidă. Nu se taie niciodată de-a curmezișul. Dacă tai de-a curmezișul, venele se închid la loc și sângele se coagulează.

– Știu! a spus el răsuflând adânc. Exact așa s-a întâmplat. Ar fi trebuit să vii mai repede să-mi spui, Tibor. Pe unde erai acum opt luni?

– La cârciumă! Presupun.

– Probabil că de aia nu ne-am întâlnit. Eu n-am pus în viața mea băutură pe limbă și nici n-am fumat. Dimpotrivă, am făcut multă mișcare. Mi-a plăcut să fiu sănătos. Dar… degeaba! Apoi și-a îndreptat fața spre mine: Dar tu de unde știi că trebuia tăiat de-a lungul venelor? Cine ți-a spus?

– Eu nu-mi deconspir niciodată sursele, amice! Exact de aia am surse. Hai, lasă asta. Câți ani ai Attila?

– Împlinesc douăzeci și trei în martie. Tu?

– Eu am împlinit treizeci și doi luna trecută.

– Corect. După voce cam așa pari, de vreo treizeci. Dar numai după voce.

– Da’ de unde! am spus sictirit. Și după față, stai liniștit. Deja am fire de păr alb în cap. Și în barbă. Și mai sunt și urât. Dacă ai vedea ce față am, ai zice că am patruzeci și doi.

Attila a zâmbit. Ochii lui de orb s-au înveselit o secundă.

– Uneori mai sunt și avantaje atunci când nu vezi, a spus el enigmatic.

– Deci, am reluat eu, prima dată ți-ai tăiat tendoanele. Următoarele două dăți cum a fost?

– De ce întrebi? Te pasionează subiectul, Tibor? Ai încercat și tu și acum vrei să facem schimb de experiență?

– Am încercat, normal c-am încercat! De aia sunt aici. Am încercat să mă sinucid cu o sticlă de vodcă.

– Ai spart sticla de vodcă și te-ai tăiat cu ea?

– Eu? Nici pomeneală! Nu-mi place să văd sânge. Am desfăcut-o și am băut-o.

– Bravo! a spus Attila dând din cap. E plină țara asta de sinucigași ca tine. Se sinucid de dimineață până seara. E un adevărat sport național! De aceea merg toate atât de bine pe aici, Tibor.

– Ești orb din naștere, Attila?

– Nu! Am orbit în urmă cu opt luni. Glaucom.

– Acum înțeleg de ce ți-ai tăiat venele, am șoptit privindu-l cu milă. Și… celelalte două dăți?

– A doua oară am sărit de pe un pod. Apa de sub pod nu era tare adâncă. Îmi ajungea până la brâu. A venit repede un paznic din zonă și m-a scos din apă. De obicei, apa era adâncă acolo, dar se pare că fusese o perioada mai secetoasă. A venit László, fratele meu mai mic și m-a luat de acolo. Paznicul voia să cheme poliția.

– Și a treia oară?

– Clasic… Vechiul clișeu: am încercat să mă spânzur. Pregătisem funia, legasem un capăt de o bârnă din pod, făcusem nodul.

– Și s-a rupt funia?

– Nu, nu s-a rupt. A desfăcut-o László. Mă urmărise până în pod, silențios ca o pisică. Fusese tot timpul lângă mine și eu habar n-aveam. Atunci când te naști orb, ai auzul foarte bine dezvoltat, simți imediat prezența cuiva, însă eu eram orb doar de vreo cinci luni. Eram, adică, mai jalnic decât un orb din născare. László mi-a vorbit, m-a mustrat și a desfăcut funia. Și atunci m-am înfuriat. Din ziua aceea a mocnit ura în mine și nu aveam împotriva cui s-o îndrept. Nu era nimeni vinovat. Așa că am îndreptat-o spre mine și am refuzat să mai mănânc. Acum am trei luni de când nu mai mănânc. Gura mea nu mai cunoaște decât gustul apei. De fapt, nici măcar nu-mi mai amintesc bine gusturile. Și, uite-așa, am ajuns eu aici, coleg de salon cu… Tibor. Ghinionul meu!

M-am uitat la Attila. Era un băiat tânăr și bine legat. Se vedea că-i plăcuse sportul. Și avea părul blond și barba tot blondă. Ochii aceia lipsiți de viață aveau un iris de un albastru frumos. Chipul lui era simetric, plăcut vederii.

Un tânăr vânjos, frumos. Dacă n-ai fi știut că-i orb, ți-ai fi zis: „Hei! Uite un luptător! Uite un om gata să ia viața în piept!”. Așa părea. Singurul lui cusur erau degetele închircite de la mâna stângă. Mai târziu, prin săptămâna a treia a șederii mele acolo, aveam să-i văd și cicatricile alea urâte, de la încheietura mâinii stângi. Dar nici asta nu reușea să-i știrbească prea mult din înfățișare.

– Prietene, i-am spus plin de milă, nu trebuie să te lași învins. E o prostie ceea ce încerci tu să faci. Chiar și așa cum ești, ești totuși și tânăr, și frumos, și… sănătos. Poate că Dumnezeu vrea să mai trăiești încă vreo cincizeci de ani. Crezi că, dacă ești așa cum ești, chiar nu mai poți face nimic? Nu vreau să-i fur pâinea de la gură psiholoagei noastre, dar, după părerea mea – așa orb cum ești – tot mai poți să bei un pahar de rachiu și tot mai poți să strângi o femeie în brațe. Băutura, ca medicament, luată cu măsură, poate fi un ajutor pentru starea ta.

– Medicamentul acela n-au decât să-l ia alții! a spus el batjocoritor. Deci nu-i destul că sunt orb? Trebuie să mai cad și prin șanțuri? Foarte mulțumesc, Tibor! Acum m-am încredințat pe deplin că n-ai toată țigla pe casă. Cât despre a strânge o femeie în brațe, singura femeie pe care mi-aș fi dorit să o strâng în brațe, soția mea, Ildikó, se uită la mine cu milă și, dacă m-ar strânge în brațe, ar face-o, desigur, doar din datorie și nu din dragoste. Exact de aceea i-am redat libertatea. Ea zicea că n-o vrea, dar eu știam bine c-o vrea. Am părăsit-o, am plecat din casa noastră. Iar când voi fi mort, ea va fi liberă pe deplin.

– Ah, deci asta era! am spus cu tristețe. O femeie. Un motiv în plus de disperare. Te pomenești că ai și copii!

Attila a întors capul spre mine și m-a „privit” atât de intens, încât, pentru un moment, am crezut că i-a revenit vederea.

– Ne-a ferit Dumnezeu! a murmurat el. Asta mai lipsea!

„Deci, până la urmă, tot despre o femeie e vorba, mi-am zis. Clar!”

Apoi ușa salonului s-a deschis și au intrat o femeie de vreo cincizeci de ani și un tânăr cu ochelari, slab. Tânărul părea să aibă vreo șaisprezece.

Amândoi vizitatorii erau blonzi, amândoi aveau ochi albaștri…

Femeia a înclinat ușor capul spre mine, apoi s-a dus lângă patul orbului și i-a spus:

– Itt vagyok, Attila![1]

Capitolul 05. Simfonia mută a culorilor

După vizita maică-sii, Attila s-a cufundat din nou în muțenie. Nu știu ce-o fi fost acolo, pentru că eu ieșisem afară, ca să-i las să discute în largul lor. De fapt, mă îndoiesc că orbul a vorbit. Nici măcar cu Tabita nu vorbea. Nici chiar cu doctorul. Poate că vorbea numai cu mine. Habar n-am!

La plecare, tânărul acela, László, fratele mai mic al lui Attila, s-a apropiat de mine și mi-a strâns mâna.

– Vă rog mult, aveți grijă de fratele meu!

Așa mi-a spus. Apoi au plecat amândoi.

În tot restul zilei am încercat să reînnod firul discuției și să-l fac pe orb să-și de-a drumu’ la gură, dar nu, Attila nu mai avea chef. La un moment dat, aveam iarăși impresia că eram singur în rezerva aceea.

Doamne, ce plictiseală era! Abia așteptam ședințele mele de psihoterapie.

Îi interzisesem Laurei să mă viziteze. Îi transmisesem asta, desigur, prin mama. Telefoane mobile nu avea voie voie nimeni să aibă pe acolo. Mama venea să mă vadă cam de două ori pe săptămână. Nu-mi plăcea asta. La vârsta ei (și la sănătatea ei) nu era indicat să vină prea des pe acolo. Și la ce bun să vină? Îi știam pe de rost toate poveștile.

– Tu cu ce te ocupi, Tibor? m-a întrebat din senin Attila într-o seară din săptămâna a treia. Din ce trăiești?

– Momentan sunt între slujbe, i-am răspuns, bucuros că vorbise. Dar tu, Attila? Din ce trăiești? Ce meserie ai?

Orbul a zâmbit amar.

– Sunt… am fost programator. Construiam site-uri. Am descoperit internetul pe la treisprezece ani, a continuat el punându-și mâinile sub cap. Eram în vizită la un coleg de-al tatei, tot doctor. Omul avea și el un băiat cam de seama mea pe nume Peter! Era un băiat de treabă, dar cam timid. Am descoperit surprins că învățam la aceeași școală.

Acolo, în casa aceea, în camera lui Peter, am văzut pentru prima oară un calculator conectat la internet. Era o conexiune din aceea lentă care se făcea prin firul telefonic, cu un modem antic. Așteptai cam mult până să se încarce un site, dar merita.

Așa cum bănuiești, într-un timp foarte scurt, eu și Peter am devenit cei mai buni prieteni și petreceam tot mai mult timp în casa lui.

Cei mai mulți tâmpiți, la prima lor întâlnire cu internetul, caută pornografie la greu și au impresia că la asta se rezumă lumea aceea virtuală, însă interesul meu era de altă natură. Încă din primele zile, mi-am dat seama că unele site-uri erau mai frumoase decât altele și am vrut să înțeleg și eu cum se construiau. Din ce erau făcute? Cine le pusese acolo? Cum funcționau?

Împreună cu Peter, am ajuns să învăț multe lucruri interesante. În mai puțin de șase luni, cu ajutorul limbajului HTML, am ajuns să-mi construiesc primul site. Să construiești un site de la zero e ceva extraordinar! Devii dependent! Eu construiesc site-uri încă de pe vremea când tu, probabil, abia învățai cum se folosește mouse-ul și ți-o spun fără răutate.

La paisprezece ani știam deja să tastez codurile html la fel de repede cum alți oameni scriu sau citesc. Când le așezam deasupra tastaturii, degetele mele aveau o viață proprie, păreau că se mișcă singure.

Cam tot pe atunci, mama îmi cumpăra primul meu calculator. Era unul la mâna a doua și a fost plătit în rate, dar a meritat! La cincisprezece ani, învățasem deja și codurile PHP și munceam de zor. Aveam nevoie de un portofoliu. Adesea lucram pe mărunțiș! Chiar și gratis! După încă un an, aveam un portofoliu frumușel de site-uri pe care le construisem pentru avocați, doctori și diverse firme pe care le contactasem pe internet.

Între timp, Peter a renunțat și a ales medicina, la fel ca taică-su’. Eu n-am renunțat!

În anii de liceu, așteptam ca pe ace să se termine orele de curs ca să pot ajunge acasă mai repede și să încep să-mi tastez codurile. Asta-mi amintesc din toți anii mei de liceu: nerăbdarea mea de a ajunge acasă. Îmi plăcea să stau cu orele în fața calculatorului, să editez imagini, să realizez pagini web și să combin fel de fel de culori și nuanțe cromatice.

Dimineața, când priveam prima oară tavanul, vedeam pe el coduri, culori și comenzi. Peste zi, tot așa. Funcții, coduri… Aveam tot timpul la mine pix și hârtie. După-amiezile, până noaptea târziu, le tastam. La culcare mă gândeam tot la coduri și, nu de puține ori, le visam noaptea. Eram copleșit de frumusețea lor! Le combinam în cele mai diverse chipuri! Le… trăiam!

Uite, chiar și acum, Tibor, aș putea să-ți realizez integral codul scriptic al unei pagini web, fără să mă ridic din pat și fără ajutorul degetelor. Doar prin gânduri și coduri. Încă le mai visez! Le știu pe dinafară… Sunt în carnea mea! Mă crezi? În visele mele cele mai frumoase, degetele mi se mișcă repede-repede peste taste și ochii mei urmăresc rândurile acelea de pe un ecran care nu există. Litere și cifre albastre, negre și roșii. Coduri. Protocoale…

Probabil c-o să le uit cu timpul. Ba nu… n-o să le uit! Cum să uit? Acolo unde tu vezi doar o pagină de internet oarecare, eu văd coduri. Când găseam un site frumos, primul lucru pe care îl făceam era să dau click dreapta pe el și să analizez cu atenție codul sursă ca să descopăr esența frumuseții lui.

Știai că fiecare culoare pe care tu o vezi pe internet are un anumit cod numit cod hexadecimal? Pentru mine, negrul înseamnă negru doar în afara monitorului. Pe monitor, însă, negrul înseamnă șase de zero. Da! Albul înseamnă, în codul sursă, șase litere de F. Atât! Doar șase de F.

– Și link-urile?

– Link-urile acelea de un albastru clasic înseamnă patru de zero urmate de doi de F. Dar asta e prea simplu! Dă-mi ceva mai complicat! Alege un obiect din camera asta, Tibor. Te rog, alege unul! Oricare!

– Bine! am răspuns uitându-mă mirat la el. Să zicem… cuierul metalic de lângă patul tău.

– Ce culoare are cuierul metalic de lângă patul meu?

– Verde!

– Codul 008000. Detaliază un pic! Ce fel de verde? Descrie-mi verdele acela.

– Verde deschis!

– Asta-i tot ce poți să-mi spui? Doar atât, „verde deschis”? Știai că, în webdesign, există peste treizeci și șapte de nuanțe diferite de verde și că fiecare din ele are la rândul ei alte zeci de nuanțe și mai subtile? De exemplu, dacă eu vreau ca fundalul site-ului meu să aibă culoarea verdelui crud al ierbii, o să tastez codul 00CD66, dar, dacă vreau să obțin un verde smarald, voi tasta 308014. Și mai este, desigur, verdele 008B00 al frunzelor de stejar din parcul în care obișnuiam să mă plimb cu Ildikó. Mai țin minte și verdele mătasea broaștei care plutea la marginea lacului unde mă scăldam când eram copil. E un verde 458B00. Și… verdele lămâilor necoapte…

Orbul și-a trecut tăcut mâna prin păr, apoi a șoptit cu un glas gâtuit: Doamne Dumnezeule! Dacă ai știi câte nuanțe de verde mi-au rămas în minte… Te rog, Tibor, fă asta pentru mine: mai uită-te încă o dată și spune-mi ce fel de verde este verdele cuierului de lângă pat. Dar de data asta, te rog, uită-te cu atenție, pentru că e mare păcat să ai ochi buni și să nu-i folosești așa cum se cuvine.

M-am apropiat încruntat de cuier și am privit în tăcere, cu cea mai mare atenție.

„Verdele-i verde! mi-am zis. Cuierul e… verde! Ce altceva să-i zic? Ce vrea de la mine? Să-i compun o simfonie a verdelui?”

Am tușit încurcat.

– E un verde… deschis. Ăăă… Un verde… nu știu cum să-ți explic… poate un verde mai deschis poate decât alt verde deschis, dar… totuși… e tot un fel de verde deschis.

– Bine, am înțeles! a spus Attila liniștit. Las-o așa! Nu-i vina ta! Pentru tine și pentru toți clienții pentru care lucram la șaisprezece ani, verdele deschis e verde deschis, iar verdele închis e verde închis! Dar poate că așa e mersul lucrurilor pe lumea asta: fiecare cu ce-l interesează! În fine, ce ziceam?

– Că lucrai la șaisprezece ani.

– Ah, da! Șaisprezece ani, ce vremuri! De la vârsta aceea am început să aduc și eu ceva bani în casă. Niciodată nu lucram la calculator mai puțin de opt, nouă sau zece ore pe zi. O făceam pentru că-mi plăcea să mă joc cu miile de culori și nuanțe, iar dacă din pasiunea mea ieșeau și bani, cu atât mai bine.

Pe la începuturi, serviciul de conectare la internet te ustura la buzunare. Din fericire, noaptea, traficul era taxat la jumătate de preț. Așa că am devenit un fel de vampir. Stăteam toată noaptea și lucram pe internet la site-urile mele, iar dimineața mă spălam pe față, mâncam ceva și mă duceam la cursuri. Trebuia să fiu serios și să termin un liceu, ca să-mi găsesc ceva de lucru. Trebuia să-mi sprijin familia. Noi n-am fost niciodată o familie înstărită, Tibor, dar nici n-am cerut vreodată nimic de la nimeni. Ai mei țineau casa cu salariul mic, de profesoară, al mamei și cu pensia de boală a tatei.

– Ce boală avea taică-tu’?

– Tata orbise la vârsta de treizeci și patru de ani. Aveam opt ani pe atunci, iar frățiorul meu, László, doar trei. Nu-ți poți imagina prin ce durere mută a trebuit să treacă mama mea. Și nu cred că-ți poți imagina rușinea tatei care, dintr-un medic pediatru respectat în oraș, a ajuns, în doar câțiva ani, un biet om condus de mână pe aleile din parc.

– Cum așa?

– Uite-așa! De-a lungul a patru ani, vederea lui a scăzut din ce în ce mai tare. El, deși studiase medicina, încă mai spera că evoluția bolii lui se va opri. A continuat să meargă zi de zi la serviciu, deși câmpul lui vizual se îngusta tot mai tare. Ceața devenise prietena lui de nedespărțit. Apăreau pete, halouri de lumină… scântei! Toate au venit rând pe rând. Era ca și cum vedea lumea doar prin două tunele care se strâmtau tot mai tare. Nu i-au ajutat cu nimic nici tratamentele, nici cele două operații. Bezna a coborât peste el, dar el nu era pregătit pentru ea. Nimeni nu e pregătit pentru așa ceva, Tibor!

Oricum, timpul trecea și… când întunericul a devenit total, tata nu mai putea să iasă singur nici măcar până la magazinul din colț să cumpere o pâine. Vedeam pe fața lui tot ce se petrecea: era un om învins. Era un om distrus, iar eu, copilul lui, îmi dădeam foarte bine seama. Mama plângea foarte des pe atunci. Era dureros pentru toată familia, dar mai ales pentru tata. Rușinea de a fi orb rupe bucăți din tine!

– Nu-i o rușine să fii orb, Attila!

– Poate pentru tine care vezi perfect! Dar ai mers vreodată pe stradă și te-ai lovit cu capul de un stâlp? Ai auzit râsetele puștanilor care treceau pe lângă tine? Ai fost vreodată împins brusc fără să știi cine te-a împins? Ai avut vreodată probleme cu boabele de mazăre din farfurie? Ți-a luat mâneca foc dacă ai trecut pe lângă aragaz?

– Eu…

– Tu ce? Ține-ți dracului gura! Nu-mi spune tu mie că nu-i o rușine să fii orb. Habar n-ai despre ce vorbești. Și, dacă nu-i nicio rușine, atunci de ce rușinea există? De ce stă pitită tot timpul acolo, în spatele pleoapelor, în întunericului din ochii orbului? E așa cum îți spun! E o rușine, iar unii o acceptă și alții nu.

Tata a acceptat în cele din urmă rușinea de a fi orb, dar n-a acceptat și bastonul acela alb, stindardul orbilor. Ajunsese să se plimbe prin oraș cu ochelari de soare, dar fără baston. Eu, copilul lui, îl duceam de braț și îi șopteam: „Atenție, acum urmează să urcăm două trepte.” sau „Atenție, domnul Istvan vine încoace să te salute. E la zece metri în dreapta ta.”

El își acceptase mizeria și, acceptând-o, o împărțea cu noi, familia lui! În sinea mea, îmi spuneam că mai bine aș muri decât să ajung vreodată în halul acela. Ce fel de tată era acela? Ce fel de cap de familie? Era demn de milă!

Uneori, stând singur în camera mea, mă legam la ochi și priveam în jurul meu. Voiam să înțeleg lașitatea tatei. Voiam să știu și eu ce însemna să-ți petreci următorii zeci de ani, viața întreagă, legat peste ochi cu o fâșie de beznă.

În anii care au urmat, tata s-a obișnuit din ce în ce mai mult cu starea lui și mama a plâns din ce în ce mai puțin. Frățiorul meu a crescut și a început școala, iar eu am reușit să termin liceul cu note bune, așa cum visasem.

Folosisem timpul cu cap! Stăpâneam deja și programarea în limbaj Javascript, și programarea în Flash. Eram tot mai bun în ceea ce făceam. Eram deja un webdesigner în adevăratul sens al cuvântului, deși nu studiasem nimic despre asta la școală.

Toată viața mea am fost un perfecționist și, pentru un om care vrea cu adevărat să învețe, internetul este cea mai formidabilă și mai scurtă cale. Și chiar dacă toți clienții mei nu știau să deosebească un verde de alt verde, eu reușeam de fiecare dată să găsesc cea mai bună soluție pentru fiecare proiect.

Știi de ce? Pentru că iubeam ceea ce făceam și, chiar dacă nu aș fi primit nimic pentru munca mea, eu tot aș fi făcut-o.

Cei mai mulți din tipii pentru care lucram erau doar niște voci. Conversam ore în șir la telefon. Lucram pentru clienți din America și Australia la fel de ușor și de simplu de parcă ar fi fost în aceeași încăpere cu mine. E adevărat, cei mai mulți dintre ei habar nu avea ce voiau. Aici începea rolul meu.

În astfel de condiții, se înțelege de la sine că nu m-am mai dus să urmez nicio facultate. La ce mi-ar fi folosit? Eu nu aveam nevoie să învăț ceva ce știam deja și nici nu simțeam nevoia să atârn o diplomă pe perete ca să-mi dovedesc mie însumi nu știu ce. Nu aveam nevoie să-mi valideze cineva valoarea. Nu trebuia să bat la nicio ușă și să mă rog de un necunoscut să mă angajeze.

Eram deja propriul meu angajat și aveam cel mai exigent și mai afurisit șef. Programul meu de muncă nu dura niciodată mai puțin de douăsprezece ore. Ieșeam din casă doar pentru urgențe. Mâncam la calculator, ca să nu mai pierd timp prețios. Și nu făceam asta pentru că aveam termene de respectat, ci pentru că acolo era viața mea. Pixelii cu care mă jucam erau universul meu și, crede-mă, nu era un univers mic!

Deși aveam doar optsprezece ani, câștigam de patru sau de cinci ori mai mult decât salariul mamei și pensia tatei adunate la un loc. Eram pe picioarele mele și, acum, eu țineam casa. Simțeam, știam bine că sunt stâlpul familiei. Poate capul familiei.

Eram surd la reproșurile tatei. Surd și politicos. Pe tata nu-l contraziceam niciodată, dar mă enervam teribil ori de câte ori mama venea în camera mea și încerca să mă îndepărteze de la calculator.

De ce făcea asta? Doar toți banii câștigați la calculator intrau pe mâna ei, nu? Eu nu-mi opream aproape nimic. De ce încerca mereu să-mi scoată calculatorul din priză? De ce era toată ziua supărată?

Acum înțeleg de ce!

06. Măcar o zi, măcar o oră

Attila a continuat cu o voce liniștită:

– Puținul timp liber pe care-l aveam îl petreceam cu fratele meu mai mic. Eram mentorul lui, eu îi pusesem pentru prima oară mouse-ul în mână!

Frățiorul meu îmi călca pe urme și părea chiar mai bun decât fusesem eu la anii lui. Atunci când mă privea, vedeam clar dragostea din ochii lui. Mă respecta, nu ieșea niciodată din cuvântul meu și, pentru asta, eu îl iubeam și mai mult.

Obișnuiam să alergăm împreună în fiecare seară. Ieșeam în oraș împreună, făceam planuri împreună. Eram de nedespărțit. Aveam o viață frumoasă și banii începuseră să apară tot des.

– Uite, László, îi spuneam, dacă ești serios și dacă te ții de treabă, așa se întâmplă: faci bani! Fă exact ca mine și-o să ai un viitor frumos! N-o să ai niciodată grija zilei de mâine. Eu îți vreau binele!

László știa bine cine eram și ce puteam! La șaptesprezece ani îi cumpărasem deja mamei din câștigurile mele o mașină la mâna a doua. O cumpărasem cu banii jos. Mama putea de acum să-l plimbe pe tata oriunde voia și era minunat! Uneori, ieșeam cu toții, împreună, la iarbă verde.

La optsprezece ani am renunțat să mai lucrez la negru. La doar o săptămână de la majorat, îmi deschideam propria firmă de webdesign.

La nouăsprezece ani îmi cumpăram o garsonieră și-mi mutam acolo sediul firmei. De acum lucram cât aveam eu chef fără să mai fiu sâcâit de mama. Eram doar eu, calculatorul și nelipsita mea cană de cafea.

Tot în acel an, în timpul uneia din alergările mele de seară, o cunoșteam pe Ildikó . Era un octombrie friguros, însă ochii ei erau atât de calzi. Am simpatizat-o imediat! Dragostea a venit și ea încetul cu încetul. Am început să ieșim împreună mai des și am aflat cu mirare că Ildikó era vecină cu ai mei. Îți imaginezi? Locuiam de ani de zile la două străzi distanță.

Eu nu zic că până atunci nu mă văzusem și cu alte fete, dar niciuna din ele nu reușise să se adapteze stilului meu de viață. Și pe bună dreptate! Care femeie poate trăi cu un om legat cu lanțuri de calculator?

Ea putea, așa că lucrurile și-au urmat cursul firesc. Mi-a devenit întâi o bună prietenă și apoi iubită.

Era cam de-o seamă cu mine, avea optsprezece ani și era o tare retrasă și cuminte. Lucra acasă. Era croitoreasă și-mi înțelegea dorința de a fi singur când lucrez și dorința de a răzbi în viață. La fel ca și mine, trăia din munca mâinilor ei și nu cerea nimic nimănui. Lucra mult.

Ne-am căsătorit repede pentru că nu concepeam altfel. N-am avut o lună de miere. Am luat bilete pentru o săptămână la băile din Hajdúszoboszló, apoi am revenit nerăbdători să ne apucăm iar de muncă.

Mi-am vândut repede garsoniera și am plătit avansul pentru un apartament. Din contract rezulta foarte clar că aveam la dispoziție doi ani ca să plătesc restul sumei, dar pe mine nu mă îngrijora asta. Tocmai prinsesem o colaborare foarte bănoasă cu o firmă din Marea Britanie. Era vorba de ceva avantajos, pe o durată de cinci ani și tot ce aveam de făcut era să administrez o rețea de zeci de site-uri. Era ușor pentru mine și mă simțeam ca peștele în apă.

Clientul meu din Marea Britanie era serios: plătea bine și la timp, iar banii începuseră să se adune. Viața noastră devenise frumoasă și urma să plătesc apartamentul mult mai repede decât prevăzusem.

Îți închipui că eram tare mândru de mine, de tot ce realizasem și prevedeam un viitor minunat!

Mda, prevedeam…

Prevedeam degeaba! Socoteala mea n-a fost bună! Semnele apăruseră de mult, dar, cu aroganța anilor mei, refuzasem să le acord importanță.

La începuturi, pe la șaptesprezece ani, ochii începuseră să mă usture din ce în ce mai des. Am rezolvat problema rapid  folosind niște picături pentru ochi.

La optsprezece ani purtam ochelari deja. Îi foloseam doar atunci când lucram în fața monitorului, adică mai bine de jumătate de zi. Apoi au început durerile de cap.

Pe la nouăsprezece ani aveam tot timpul senzația aceea de nisip sub pleoape și fusesem nevoit să-mi schimb lentilele ochelarilor cu altele mai puternice. M-am acomodat și cu asta, deși doctorul oculist m-a sfătuit foarte serios să petrec mai puțin timp la calculator.

Nu era o noutate! Mi–o spusese și mama, și tata, și soția mea. Toată lumea îmi cânta aceeași placă, dar eu trebuia să trăiesc din ceva, nu?

Pe la douăzeci de ani, într-o dimineață oarecare, în timp ce serveam micul dejun, am lovit cu dosul palmei din greșeală cana cu ceai. Ildikó mi-o așezase alături, în stânga mea.

Am lovit-o pentru că… n-o văzusem. Și totuși era acolo, în stânga mea. De ce n-o văzusem?

Nu i-am spus nimic soției. Am privit-o mirat. Ea se aplecase și strângea cioburile de pe jos, iar eu am descoperit uimit altceva: vedeam în jurul ei un halou luminos. De unde apăruse? Ce semnifica?

În dimineața aceea, în loc să deschid calculatorul, am mers în oraș, la doctorul oftalmolog. Am pierdut cam o oră și ceva cu măsurarea presiunii intraoculare, examinarea câmpului vizual și examenul fundului de ochi. Vestea care a urmat a căzut peste mine ca un trăznet: glaucom cu unghi închis. Stare avansată!

Unde mai auzisem eu cuvântul glaucom? Cum unde? Doar tata orbise din cauza asta!

– Cât timp petreceți pe zi în fața monitorului? m-a întrebat doctorul.

Petreceam cam 12-14 ore. Mi-a recomandat niște comprimate și picături și m-a sfătuit cu toată seriozitatea să iau în considerare o operație la ochi pentru diminuarea presiunii intraoculare.

Era un coșmar, dar eu eram cât se poate de treaz. Operație? Tata se operase și nu-i folosise la nimic.

– Fără calculator, a repetat doctorul. Și vă mai recomand să nu faceți efort, să nu citiți, să nu mergeți la mare, să nu cântați la instrumente de suflat cum ar fi trompeta sau altele. Și să nu ridicați greutăți.

Nici măcar n-am avut puterea să râd la recomandarea aceea cu trompeta.

– Și ai orbit! am zis privindu-l posomorât.

– Nu, nu imediat! mi-a răspuns liniștit Attila. A durat mai bine de doi ani. La început mi-am luat conștiincios tratamentul, însă nu i-am spus nimic lui Ildikó și nici n-am putut să mă țin departe de calculator. Aveam nevoie de bani. Suma aceea, diferența de bani pentru apartament trebuia plătită. Iar dacă voiam să mă operez la ochi, de asemenea îmi trebuiau bani, nu? Cine să mă ajute? Ai mei? Ai mei aveau și ei nevoie de sprijin. Iar între mine și clientul meu din Marea Britanie exista un contract bănos pe care nu aveam voie să-l pierd cu niciun preț!

Rând pe rând am renunțat la o mare parte din clienți și am refuzat toate ofertele noi de colaborare.

Apoi totul s-a dărâmat.

La doar patru luni de la discuția mea cu oftalmologul am pierdut contractul. Într-o dimineață, nu mai distingeam bine imaginile de pe monitor, nici măcar cu ajutorul ochelarilor. Literele nu mai erau litere. Păreau niște șiruri încețoșate, de parcă un pictor le diluase cu o pensulă înmuiată în apă. Era ciudat!

Am închis pe rând fiecare ochi și am privit așa. Cel mai afectat părea să fie stângul. Aveam oare să-mi pierd vederea la ochiul stâng? Am rămas ca o stană de piatră în fața monitorului.

– Nu se poate așa ceva! am șoptit. Eu… Gata! am țipat. Gata!

Am închis calculatorul și am pus mâna pe telefon. Mi-am sunat toți clienții și i-am pierdut pe toți într-o singură oră. Mi-am cerut scuze. Le-am ascultat reproșurile, amenințările… N-au fost niște conversații prea plăcute!

Pe la amiază am ieșit din casă. Sentimentul de disperare era covârșitor. Eram amețit! Capul mă durea tot mai tare… și mai tare. Parcă un clește îmi strângea fruntea! Dar nu asta mă afecta cel mai tare, ci frica care devenea tot mai reală!

– Eu nu o să-mi pierd niciodată vederea! îmi repetam mereu, în șoaptă, în timp ce pășeam pe stradă. N-o să-mi pierd vederea! Nu, niciodată!

În ziua aceea am vorbit iarăși cu doctorul și am decis că operația ochiului meu stâng trebuia făcută cât de repede se putea. Repede, acum! Era o urgență!

La întoarcere a fost cât pe ce să mă lovească o mașină. Fără să-mi dau seama, coborâsem de pe trotuar și pășeam chiar pe marginea străzii.

– Ildikó… am spus înghețat, în timp ce intram pe hol. Ildikó, trebuie să-ți spun ceva!

A fost cel mai urât moment din căsnicia noastră, deși – îți jur! – ea a reacționat foarte calm. M-a îmbărbătat, mi-a dat speranțe, m-a sfătuit să mergem să consultăm încă un doctor. Dar eu simțeam bine ce era în sufletul ei. Doar îl văzuse pe tata! Îl văzusem ani în șir, însă abia acum – când văzul îmi făcea probleme – îl vedeam cu adevărat pe tata.

Rând pe rând au aflat de problema mea și mama, și fratele meu, apoi soacră-mea.

O săptămână mai târziu mă operam la ochiul stâng. Eram plin de speranță și eram totodată plin de o frică care mă paraliza!

Ar fi trebuit să-mi dea de gândit; era un presentiment! La desfacerea bandajului de pe ochi, am aflat imediat că operația fusese nu doar inutilă, ci și dezastruoasă! Eram chior, îmi pierdusem vederea la ochiul stâng.

– Trebuie să-mi salvez cu orice preț celălalt ochi! i-am spus mamei plângând.

A urmat vizita mea la Budapesta la o clinică privată de oftalmologie. Era cea mai renumită din Ungaria și cea mai scumpă. Nu-mi iese nici acum din minte ce mi-a spus doctorul de acolo.

– Cazul dumneavoastră, a început el, este special! În general, oamenii cu glaucom pot să-și păstreze vederea timp de cel puțin cinci, zece ani de la depistarea bolii. Dar la dumneavoastră nu este o formă obișnuită de glaucom cu unghi închis. Evoluția este galopantă. Desigur, ireversibilă. Sfatul meu este să vă operați urgent la ochiul drept. Cu părere de rău însă, trebuie să spun că nu vă putem garanta absolut nimic. Șansele sunt deja foarte mici. Totuși eu unul m-aș opera, dacă aș fi în situația dumneavoastră.

– Ce se va întâmpla dacă nu mă operez? l-am întrebat. Fiți sincer!

– În cel mult un an, maxim un an jumate, veți deveni complet orb, mi-a răspuns el.

L-am sunat imediat pe tata. El era singurul care n-avea habar de nimic. Toată lumea îl protejase, îl ferise de veste.

Am simțit clar la telefon groaza care l-a cuprins. Vocea lui voit calmă și măsurată nu reușea să mă înșele. Doar bunul Dumnezeu știe ce era atunci în sufletul lui.

M-a sfătuit să mă operez și am făcut-o. Operația nu a adus mari schimbări. Nu era vorba de o ameliorare a bolii mele, ci doar de o stopare a evoluției. Vedeam siluetele, chipurile, obiectele mari, dar nu mai distingeam detaliile. Claritatea dispăruse!

În acel an am pierdut și apartamentul, și avansul dat. Muncisem degeaba! Muncă, timp, bani și vederea la un ochi… totul degeaba! Contractul era de partea vânzătorului și cunoșteam bine fiecare clauză.

– Îmi pare rău! mi-a zis omul.

Din apartament, am ajuns în casa părintească a lui Ildikó. Eram eu, ea și soacra mea.

Casa era micuță, dar avea o curte în care exista ceva verdeață, niște pomi și un leagăn în care stăteam ore în șir. Ce altceva mai puteam să mai fac fără calculator, fără cărți, fără voie să fac efort? Ce mai era de făcut?

A fost perioada când mi-a apărut în minte pentru prima oară gândul sinuciderii.

Aveam parte de vizitele tatei și ale mamei, dar tare aș fi preferat să mă lase în pace. Trecusem doar cu puțin de vârsta de douăzeci și doi de ani și eram deja ratat. Un rebut! Întreaga mea viață, așa cum o știusem, așa cum mi-o construisem, nu mai exista. Nu mai aveam un viitor. Nici măcar un prezent.

„Și? m-am întrebat. Mai departe? Ce-o să fie?”

Aveam să mă prefac că totul va fi bine și să mă împac cu situația asemenea tatei? Aveam să am și eu nerușinarea de a mă preface că am o familie și că suntem fericiți?

Nu zău?

Trebuia acum să-i fac oare un copil lui Ildikó în halul în care mă găseam? La ce bun un copil? Pentru cine? Pentru ce? Ca să crească mare și să mă conducă de braț și așa cum făcusem eu pe tata? Să se rușineze de mine?

Timpul trecea.

– Am pierdut culorile! i-am spus într-o dimineață soției mele. Aseară le-am pierdut!

Soarele alb lumina prin fereastra bucătăriei noastre strâmte iar tavanul era alb… totul din jur îmi apărea acum în nuanțe de gri. Vedeam lumea doar în alb și negru.

Și multe nuanțe de gri!

Ajunsesem să trăiesc într-un film turnat acum o sută de ani!

– Văd cu un singur ochi, văd umbre fără de-nțeles, văd în ceață. Și acum… am pierdut și culorile! Doctorul nu mi-a zis nimic de asta! De ce mi se-ntâmplă mie asta! am țipat brusc și am izbit cu pumnul în masă. Vreau culorile! Unde-s culorile mele?

Ildikó a început să plângă. Era o Ildikó în alb și negru. Am scrâșnit și am ieșit afară ca să n-o mai văd. Mi-am întins mâinile în față. Căzusem deja de mai multe ori. De acum știam lecția și mă învățasem să le întind în față. Nu prea voiam să le întind, dar ele se ridicau singure, de parcă aveau o viață a lor.

Am petrecut ore în șir pe leagănul din curte și, spre final, un gând mai rămăsese și se tot repeta. Era ca o buclă, mereu se repeta. Îmi ziceam:

„Aș dori să mai văd măcar o dată așa cum vedeam înainte. Măcar pentru o singură zi! Măcar o oră!

Aș petrece toată ziua aceea, toată ora aceea, alături de cei dragi mie. M-aș uita cu toată atenția la chipurile lor ca să le țin minte trăsăturile, să le rețin frumusețea fețelor, să mi le amintesc pentru totdeauna!

O să le uit chipurile? O să le uit?

Măcar pentru o singură zi, Doamne! Măcar o oră!”

După ce bezna avea să se lase peste ochii mei, amintirile urmau să se șteargă! Fețele aveau să se șteargă! Culorile, codurile le păstrasem adânc în mintea mea, dar nimic mai mult.

Acela eram eu: o minte plină de culori.

„Doamne, am implorat, ai milă! Măcar o singură zi! Sau măcar o oră!”

Tata obișnuia adesea să ne atingă fețele cu mâinile. Așa își amintea oare? Ce vedea cu degetele? Aveam să pipăi și eu fața lui Ildikó?

„Cum am putut să fiu atât de prost? mi-am zis plângând. Prost și… orb! Am fost orb încă dinainte de a fi orb!”

Și a venit în sfârșit și dimineața de care mă temusem, sunt opt luni de atunci.

Am deschis ochii și… Soarele răsărise doar pentru ceilalți.

Se terminase!

=== sfârșitul fragmentului ===

Vizitează acum

 Pagina Oficială a Scriitorului Uirebit

pentru a descărca GRATUIT volumul 1


[1]    Am venit, Attila! (lb. maghiară)

10 thoughts on “FRAGMENT VOLUMUL 4 – „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit

  1. Mulțumesc, Eva!
    Nu știu în ce măsură ți-a plăcut ție fragmentul, dar pe mine poza pe care ai ales-o m-a dat pe spate.
    De fapt, dacă mă uit mai cu atenție… tipul chiar îmi seamănă.
    Îmi seamănă rău de t…
    Hei, ia stai un pic! Ăla-s eu!
    Ei, fir-ar să fie!
    Eva! De unde ai poza asta cu mine?
    🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: