„Un bărbat, o fată, o insulă pustie” – Volumul 3

CAPITOLUL ȘAPTE

În viață, dacă dai, ai!

Au trecut așa vreo trei sau patru luni. Treburile dintre mine și Laura se răciseră complet; nici măcar nu mai dormeam împreună. Preferam canapeaua. Nu mâncam împreună și nu vorbeam decât strictul necesar.

Pentru prima oară, traiul meu începuse să-mi placă.

Ea era tot mai ocupată cu așa zisa ei carieră juridică. Se vedea de la o poștă că-i plăcea să fie în miezul lucrurilor.

Mie nu mi-ar fi plăcut! Nu m-aș mai fi întors să termin facultatea și să practic avocatura nici chiar dacă marele Cur de Fier ar fi venit să mă roage în genunchi. Era o meserie scârboasă! Renunțarea la drept a fost una din cele mai inteligente decizii din viața mea.

Și apoi de ce să-mi complic viața? Aveam tot ce-mi trebuia: mâncare, țigări, băutură, un acoperiș deasupra capului, o nevastă care mă lăsa în pace și pentru toate astea nu mi se cerea absolut nimic. În afară de gătit, nu mișcam niciun deget toată ziua. Doar degetul cu care dădeam click-uri pe mouse.

În plus, tocmai atunci descoperisem un alt fel de internet.

Internetul nu însemna numai pornografie, iar eu nu-mi doream numai femei construite din pixeli pe un ecran. Alea erau niște fantasme. Nu le puteai atinge și, odată scos din priză calculatorul, dispăreau.

Îmi doream femei din carne și oase și, pentru asta, tot internetul era unealta potrivită. Am descoperit cu satisfacție că existau camere de conversații, mirc-uri, chat-uri, forumuri de discuții. Exista o adevărată lume subterană, o lume în altă lume. Poarta era larg deschisă!

Am intrat încrezător și am început să pun momeli, capcane și lațuri. Un mesaj aici, o conversație dincolo. Balta avea pește, dar, după două săptămâni, nu prinsesem nimic. Absolut nimic!

„Poate că nu știu eu cum să le abordez! mi-am zis clătinând din cap. Poate că nu știu cum gândește o femeie. Chiar așa! Oare cum ne văd ele pe noi, bărbații?”

Am intrat imediat pe un site de matrimoniale și mi-am făcut un cont cu nume de femeie. În mai puțin de două minute, bărbații săreau ca lupii pe mine. Ferestrele de chat se deschideau una după alta. Mesageria mea virtuală devenise neîncăpătoare pentru mesajele care curgeau și tot veneau. Toți voiau poze, de parcă la mine acasă era studio fotografic.

După ce am citit toate mesajele și am purtat vreo două sute de conversații pe chat, am închis calculatorul pentru că mă apucase durerea de cap.

„Dumnezeule, mi-am zis, barbații sunt penibili! Ți se face greață când vezi ce au în cap! Care femeie normală ar sta de vorbă cu astfel de specimene?”

După tot efortul, nu înaintasem câtuși de puțin. Habar n-aveam cum gândeau femeile! Am aprins din nou calculatorul și am prins-o pe o tipă cu garda jos. Am stat cu ea pe chat câteva minute.

– Tu cum îți dai seama dacă o persoană de sex opus este disponibilă? am întrebat-o.

– Ha, ha! mi-a răspuns ea. Folosesc al șaselea simț!

– Cum e simțul acela?

– Nu pot să-ți explic, a răspuns ea după vreo două minute. Pur și simplu, privesc în jur, îmi învârt antenele și gata! Când apare o persoană disponibilă, o simt imediat. Apoi a ieșit de pe chat.

Deci asta era! Trebuia să-mi folosesc al șaselea simț. Trebuia să las calculatorul să se odihnească și să scot iarăși nasul în lumea reală. Acolo erau femeile reale!

Orașul avea multe suflete! Erau milioane de oameni, fără să-i pun la socoteală și pe cei care locuiau acolo fără acte. Orașul era ca un magnet gigantic și toți voiau să locuiască acolo. Acolo erau locurile de muncă. Acolo era civilizația.

Pentru mine, acolo era terenul meu de joacă, locul meu de vânătoare. Ridicasem nasul în vânt și înțelegeam perfect că vânatul pe care îl căutam fusese tot timpul la îndemână. Trebuia doar să-mi folosesc al șaselea simț și să zâmbesc în direcția corectă!

Jumătate din milioanele acelea eraufemei. Dacă scădeam minorele, tipele măritate, grasele și, desigur, bunicuțele, tot rămâneau destule. Era fantastic! Am făcut repede un duș, m-am bărbierit și mi-am ales hainele.

Odată ajuns în Zona Centrală, m-am oprit lângă un stâlp, mi-am ridicat toate antenele, radarele, scanerele și am așteptat cu răbdare să acționeze prin mine cel de al șaselea simț.

După vreo trei ore și unsprezece țigări fumate, era clar: bărbații nu aveau al șaselea simț! În afară de taxatoarea toaletei publice de peste drum, nicio femeie nu părea disponibilă. Câtuși de puțin!

„Tiberiu, mi-am zis, poate că cel de-al șaselea simț trebuie activat cumva! Un șoc, poate! O terapie!”

Deși căzusem în cap când eram mic, la mine sigur nu era activat. Ce naiba? Ajunsesem să mă uit la femeia care încasa taxa la toaletă?

„Sigur nu e activat! mi-am zis oftând. Ei, asta e! Dacă tot sunt în zona toaletei, măcar să merg să mă piș.”

I-am plătit femeii taxa și-am intrat. Stătusem lângă stâlp vreo trei ore și mi se activase vezica.

Nu m-am dus spre pișoare. Nu-mi place să mă piș cot la cot cu alți bărbați. A nu se înțelege de aici că îmi place să mă piș cot la cot cu femeile. Nu! Pur și simplu, detest să am companie când fac asta.

Am intrat într-una din cabine și, în timp ce mă pișam, mi-au căzut ochii pe un anunț scris gros, cu cariocă roșie pe faianța albă:

„Sug pula la meserie! Sunați la numărul de telefon…”

Am pufnit în râs. Dacă aș fi fost poponar, aceea ar fi fost clipa potrivită ca să strig „Bingo!”.

„Hei, stai așa! mi-am zis în timp ce mă încheiam la șliț. Dacă eu am avut o zi proastă, măcar Alfredo să aibă parte de una bună!”

Am scos telefonul mobil și mi-am notat numărul de pe faianță.

În seara respectivă, tocmai când mă pregăteam să-l sun pe Alfredo și să-i vând pontul, mi-am tras o palmă peste frunte. Alfredo era pasiv! Tipul cu anunțul… tot pasiv. Doar sugea pula, nu? Asta însemna că amicului meu nu-i folosea la nimic numărul.

Privirea mi-a căzut întâmplător pe computer și, brusc, mi-a venit ideea secolului: dacă internetul era bun pentru bărbații care căutau femei, de ce să nu fie bun și pentru bărbații care căută bărbați?

Aveam ocazia perfectă ca să-l fac fericit pe prietenul meu!

Mi-am notat pe ceva numărul lui Alfredo și am deschis calculatorul. Cred că se făcuse ora două dimineața și eu eram tot pe internet. Încă mai găseam alte și alte site-uri pentru gay. Se părea că jumate din țară era formată din curiști. Nici măcar nu bănuisem că erau atât de multe site-uri din alea.

Pe la vreo două și un sfert, am închis calculatorul și m-am dus să mă culc. Eram obosit, dar mulțumit. Reușisem să postez cam o sută de anunțuri pentru Alfredo.

Simțeam că sunt un prieten de nădejde, un prieten adevărat! Cheltuisem timp și energie de dragul prieteniei și nu ceream în schimb nici măcar un „Mulțumesc!”.

Bucuria prietenului meu urma să-mi fie de ajuns. Ești fericit când îți vezi prietenul fericit!

Am adormit înduioșat de generozitatea mea.

* * *

În viață, dacă vrei să ai, trebuie mai întâi să dai.

N-ai încotro! E un mecanism subtil după care se conduce Universul.

La două zile după ce făcusem o faptă bună pentru Alfredo, norocul mi-a surâs și mie: unul din anunțurile mele prinsese un pește în cârlig.

Prima tipă pe care am agățat-o pe internet avea vreo treizeci și cinci de ani și a durat vreo două săptămâni până când am convins-o să ne întâlnim. Nu era din oraș. Am așteptat-o în gară. Nu i-am adus flori, nu m-am dichisit prea tare, dar făcusem totuși un efort și mă spălasem pe dinți.

Ea m-a recunoscut prima.

– Mergem? am întrebat-o.

– Sigur! a răspuns ea zâmbind.

Nu-mi plăcea! Arăta cu totul altfel în poze. Acum părea înspăimântător de banală. Și mai era și machiată.

Problema asta, cu întâlnirile de pe internet, am întâlnit-o adesea. Tipele arătau fie mai bine, fie mai rău decât în poze. Dacă arătau mai bine, le consideram lozuri norocoase. Dacă arătau mai rău… erau totuși femei.

Însă pe aceea, pe prima, am disprețuit-o chiar din momentul în care am văzut-o. Diferența poză-realitate era enervantă.

– Nu mergem să vedem un pic orașul? a întrebat ea.

M-am făcut că nu aud. Eu eram preocupat să caut un taxi și ea avea chef de plimbări.

– Pari mai… altfel, i-am spus după ce am intrat în taxi.

– Asta e de bine sau e de rău? a întrebat ea, privindu-mă în ochi.

– Nu știu! Doar că… ești altfel.

– Aha! a zâmbit ea un pic forțat. Și cum ți-ai imaginat că o să arăt? Te deranjează că am părul un pic mai scurt decât în poză?

– Nu.

– Oprim undeva să bem un pahar?

– Nu.

– Păcat! Chiar mi-ar fi plăcut să vizitez un pic orașul. Nu am mai fost pe aici niciodată. Sunt ceva locuri frumoase de văzut?

– Nu.

N-a mai zis nimic pentru că taxiul ajunsese în dreptul hotelului.

Fiind un tip inteligent, rezervasem deja o cameră. În buzunarul meu se odihnea cheia cu numărul 117.

Dar nu-mi plăcea asta. Hotelurile, chiar și cele de mâna a treia, însemnau totuși bani cheltuiți. În cazul de față, cu o femeie ca aceea, care își punea poze din tinerețe, însemna bani cheltuiți aproape inutil.

Mi-am zis că era prima și ultima oară când mă încurcam cu o femeie din afara orașului. Dacă era localnică, era simplu. Mergeam la ea acasă, i-o trăgeam, plecam, gata! Așa, însă, bani, bani, bani!

După ce am intrat în cameră, am încuiat ușa, am cuprins-o în brațe și am sărutat-o. Plătisem camera! Voiam să fac repede tot ce era de făcut și apoi să plec. La început a cedat oarecum, apoi a început să se zbată și mi-a pus mâna în piept. M-a împins ușor, dar ferm, apoi a șoptit:

– Nu vrei întâi să… adică… Să ne cunoaștem un pic mai bine?

– Sigur, de ce nu? Pe mine mă cheamă Tiberiu.

– Știu deja.

– Înseamnă că ne cunoaștem! am spus, începând să mă dezbrac.

– Ce faci?

– Îmi aranjez hainele pe marginea scaunului ca să nu le boțesc. Tu pune-le pe celălalt scaun. Nu te dezbraci?

– Nu!

Tocmai mă pregăteam să-mi dau jos chiloții. Am privit-o mirat.

– Vorbești serios? Păi… de ce-ai mai venit? Am crezut că mă placi, așa mi-ai spus!

– Te plac oarecum, a spus ea rece, dar…

— Dar?

— Nu așa mi-am închipuit eu că o să se întâmple.

M-am întins calm pe pat și mi-am aprins o țigară. M-am uitat sictirit la ea. Stătea acolo, în picioare, la jumătatea distanței dintre pat și ușă. Părea cam indecisă. Să iasă pe ușă? Să vină spre pat? Ușa? Patul?

Nu prea înțelegeam de ce era indecisă. Eu eram acolo, în pat!

– Dar tu cum ți-ai închipuit c-o să se întâmple?

– Știi tu! Crezusem că o să mă plimbi… că o să-mi arăți orașul.

– Sunt însurat! am spus plictisit de toată gargara aceea. Foarte însurat! Plimbarea prin oraș, la lumina zilei, iese din discuție.

– Atunci, crezusem că o să mergem undeva să servim masa și să stăm un pic de vorbă. Există separeuri! Chiar și pentru persoanele căsătorite. Știi… eu nu ți-am spus, pentru că n-am vrut să te sperii, dar sunt și eu căsătorită.

– Cum? am spus, făcând ochii mari. Mie mi-ai zis că ești divorțată!

– Mda! N-am fost în întregime sinceră. Sunt căsătorită.

– Bine, nu mai contează! Te accept așa cum ești! În fine! Și de ce voiai să mergem la separeu?

– Ca să vorbim! Ca să ne cunoaștem.

M-am uitat atent la ea și am înțeles imediat că avea probleme la mansardă. „Să ne cunoaștem?” Adică ce era de cunoscut la ea? Era penibilă! Nu-mi plăcea nici cum arăta, nici cum se îmbrăcase. Cine dracu’ vine la o întâlnire într-o fusta ca aia, lungă până la călcâie? De ce nu-și pusese o rochie? Sau măcar niște pantaloni.

Fusta aia neagră și lungă stătea ca un sac pe ea. Merita tăiată cu foarfeca și aruncată în sobă. Probabil, amărâtul de bărbatu-su era sătul până peste cap de cârpele ei și de ciudățeniile ei.

Dar eu nu eram bărbatul ei, așa că am decis să-i mai dau o șansă:

– Putem să ne cunoaștem și aici. Întreabă-mă tot ce vrei și eu îți răspund. Hai!

Tăcea și se uita la mine ca o lunatecă.

– Vezi? am tras concluzia. Nici măcar nu știi ce să întrebi! Și mai ziceai că vrei să facem conversație într-un separeu.

Continua să se uite la mine. Nu-mi plăcea privirea aceea. Parcă se uita cu dispreț cumva. Și nu-mi plăcea tăcerea ei. Când tăcea, părea nebună.

– Uite cum facem: dacă tot ai venit până aici, hai să ne bucurăm unul de celălalt un sfert de oră, o juma’ de oră, cât o fi. Eu unul o să-mi uit împuțita de nevastă care mă scoate din minți, tu vei închide ochii și vei uita de soțul tău. Ce zici? Hai să încercăm! Fii și tu mai relaxată, ce naiba! După ce ne-o tragem, promit că mergem direct la restaurant și-ți caut un separeu frumos și-ți povestesc toată viața mea de la grădiniță încoace! Sau – mai știi? – poate că o să-ți placă atât de mult încât o să ne-o tragem ca chiorii până mâine dimineață și nu mai trebuie mergem nicăieri. Comandăm masa chiar aici, în cameră. Ce… ce faci? Alo!

– Plec! a spus ea din vârful buzelor.

– De ce să pleci?

– Nu suntem animale! s-a răstit tipa, holbându-se la mine. Cel puțin eu nu sunt!

– Bineînțeles că nu suntem. Animalele nu folosesc internetul. Deci, suntem oameni. Nu pleca!

– Adio!

– Bine, bine! Hai că mă îmbrac! Te conduc până la gară.

– Nu, n-am nevoie! Să nu te apropii de mine! Mi-e silă de tine!

– Atunci, cară-te dracului! O să mi-o frec de unul singur și-o să fie de o sută de ori mai interesant decât cu tine!

– Ești un împuțit! Să știi că asta ești! Ce naiba faci?

– Nu ți-am zis? Mi-o frec.

– Chiar că ești un împuțit! a țipat ea. Când m-ai sărutat lângă ușă îți puțea gura. Ești un nespălat și un nenorocit!

Mai era și minciunoasă. Doar știam bine că mă spălasem pe dinți. Nu eram amnezic.

– Spune, spune! am încurajat-o calm. Mă excită chestia asta. Uite, nu te mint, mi s-a sculat!

– M-am mai întâlnit eu și cu alți bărbați nesimțiți, dar tu bați toate recordurile!

– Ah, deci ești de două ori mincinoasă! Mi-ai zis că ești divorțată. Prima minciună! Mi-ai zis că nu te-ai întâlnit niciodată cu tipi de pe internet. A doua minciună! Ce mai încolo și-ncoace: ești căsătorită și-ți înșeli bărbatul ca o scroafă! Și mincinoasă, și curvă!

– Pe cine faci tu curvă? a urlat ea ca descreierata.

Mi-am ferit capul și poșeta ei a ajuns direct în perete. I s-au împrăștiat toate cele pe jos.

Era de-a dreptul trist ce se întâmpla în camera aia. Doar vioara mai lipsea. Am continuat să mi-o frec melancolic în timp ce ea se apleca pe lângă pat și-și culegea fleacurile de pe jos.

Fusta neagră și lungă mătura de zor podeaua. Mărunțișurile ajungea pe rând înapoi în poșetă. Am zărit chiar și două prezervative care ajunseseră la marginea covorului.

– Deci ai venit cu planuri mari! am exclamat rânjind. Ai crezut c-o s-o iei de două ori?

– Porcule! a țipat ea aproape plângând.

– Cred că mai am un pic și-mi vine! am anunțat-o.

– Da, bate untul, nenorocitule! Scoate smântâna!

Era roșie toată la față. Mi-a aruncat o privire ucigașă, apoi a ieșit ca o furtună. A lăsat ușa larg deschisă în urma ei.

– Domnișoară! am auzit-o strigând pe hol. Dumneata faci curat pe palierul acesta? Da?! Vezi că este un nenorocit la camera 117 care și-o freacă! Nu te mint! O să ai de lucru suplimentar acolo!

– Curvă împuțită! am urlat. Așteaptă tu numai!

M-am îmbrăcat iute și-am fugit după ea pe scări, ca s-o omor, dar n-am reușit s-o mai ajung.

CAPITOLUL OPT

Sunteți toți niște idioți

De supărare, am intrat într-un bar. După un sfert de oră și două pahare de vodcă, am ieșit. Știam exact ce aveam de făcut.

Am dibuit-o pe nenorocită în sala de așteptare din gară. S-a făcut albă la față când m-a văzut.

– Ascultă, i-am spus așezându-mă lângă ea, dacă-mi răspunzi sincer la o întrebare, promit să nu te omor.

– Ce întrebare? a bâiguit ea.

– De ce naiba ai mai venit, dacă nu voiai să te culci cu mine?

– Am crezut că o s-o facem civilizat. Că o să mâncăm ceva, că o să stăm de vorbă, că o să fie ceva plăcut. Poate un pahar de vin bun, poate o plimbare, poate… erai om. Am sperat asta. Ei bine, m-am înșelat! Toți bărbații sunt niște porci nenorociți! Era chiar atât de greu să ai un pic de răbdare? Ce atâta grabă? Puteam să mai vin și altădată. Puteam să ne întâlnim de mai multe ori. Puteam să devenim prieteni. Ar fi ieșit ceva frumos și ceea ce vrei tu s-ar fi întâmplat oricum. Ai fi primit totul de bună voie și ar fi fost frumos și pentru unul, și pentru celălalt. Dacă erai om!

Mi-a întins o gumă de mestecat. Era cu mentă. Am luat-o.

Am lăsat-o să vorbească așa, în șoaptă. Eram aproape singuri acolo. Trenul ei sosea abia peste vreo două ore.

– Bine! am spus oftând. Hai să-ți ofer un hot-dog.

– Iar ești nesimțit?

– Nu! Chiar vorbesc serios. Asta mănânc eu când mă apucă foamea în oraș: hot-dog, hamburgeri, chestii din astea.

Ne-am dus la o gheretă de pe peron și am luat câte un hot-dog, după care ne-am așezat pe o bancă oarecare. Mâncam și priveam amândoi trenurile care veneau și plecau. Acum, că-mi sărise gândul să i-o mai trag, aproape că-mi plăcea să stau acolo cu ea. Avea o voce plăcută când era calmă. Catifelată. Îmi plac vocile catifelate! Denotă feminitate. Puțin câte puțin, devenea în ochii mei femeie. Aproape că părea o persoană.

Am lăsat-o să-mi povestească de-ale ei. Femeile au un chef bolnăvicios să dea din gură la prima întâlnire. E o păsărică de-a lor. Rareori vezi o femeie care să facă excepție. Vorbesc și vorbesc și vorbesc de parcă ar avea un circuit ars. Poate că sunt nesigure pe ele. Le e teamă că, dacă și-ar ține gura, cineva ar putea să se trezească și să se uite cu atenție la ele, să le vadă așa cum sunt. Sau, poate, e vorba de altceva.

Minutele treceau. Îi cunoșteam deja toți iubiții, toate problemele matrimoniale, toate speranțele, toate planurile de viitor. Simțeam că am stofă de psihiatru.

„Cred că n-ar fi o idee prea rea să mă reorientez profesional! mi-am zis. Psihiatru de femei!”

Vedeam deja cu ochii minții cărțile mele de vizită purtând titlul acela. Vedeam și ședințele de terapie.

Doamnă, stimată doamnă, vă rog să vă întindeți pe canapea și să vă goliți mintea.

Așa, goliți-o mai tare! Și mai tare!

Nu vă mai gândiți la soț, la copii, la facturi și la rate! Relaxați-vă!

Acum depărtați-vă picioarele!

Dumnezeule, cât de bolnavă sunteți!

M-am aplecat spre femeia de lângă mine și i-am sărutat buzele care vorbeau și nu se mai opreau. A tresărit ușor, dar mi-a răspuns. Gura ei mirosea a mentă, dar avea gust de muștar. Îmi plăcea!

M-am oprit o secundă și am privit-o cu atenție. Mă privea și ea. Am tras-o iar spre mine și am sărutat-o. M-a mușcat ușor de buză. Simțeam că iau foc.

Apoi s-a auzit șuieratul acela strident. Trenul ei scârțâia obosit și sosea la linia cinci. Peste doar unsprezece minute urma să plece. M-am ridicat de pe bancă ca un condamnat la moarte și am condus-o. Eram doar noi doi în compartimentul acela.

– Te rog, i-am spus răgușit, dă-l dracului de tren! Hai înapoi în camera 117! E plătită până mâine dimineață. E păcat de bani! Hai, vino!

– Nu se poate, Tiberiu!

– Promit să te las să vorbești cât vrei. Tu o să vorbești și eu o să ți-o trag. Toată lumea o să fie mulțumită!

– Astăzi nu! a răspuns ea râzând. Trebuie să ajung înapoi până la prânz. Nu vreau să afle dumnealui că am fugit de la serviciu. Și din oraș. Dar, dacă ești cuminte, poate că o să mai vin și altădată.

– Păcat! Chiar voiam să mă culc cu tine! M-ai stârnit extraordinar și… arăți foarte bine. Și vorbești bine. Probabil că te și fuți bine.

– Probabil!

– Mda, eram curios. Nu-i nimic! O să mă întorc în camera de hotel și-o să continui de unul singur, dar cu gândul la tine.

– Așa să faci! Uite, ține… ca să ai o amintire de la mine până data viitoare.

– Ce faci? am întrebat-o râzând.

Își ridicase fusta aia lungă. A scos de pe ea o pereche de chiloți roșii și mi i-a pus în mână.

– Miroase-i când ți-o freci și gândește-te la mine!

Mi s-au înmuiat genunchii și m-am așezat pe banchetă. Apoi m-a fulgerat un gând prostesc.

– Auzi, cât mai e până pleacă trenul ăsta afurisit?

S-a uitat repede la ceas. Mai erau nouă minute. Am scos capul pe ușă. Nu era nimeni pe hol. Am încuiat repede compartimentul și am tras perdelele la toate geamurile.

– Tu chiar ești nebun de legat? a întrebat ea schimbată la față, apoi a țipat: Mă gâdili! Stai cuminte!

– Ce zici de un dans în poală? Uite aici ce pierzi dacă refuzi!

– Stai măcar să-ți pun ăsta! a chicotit ea, scotocind repede în harababura din poșetă. Doamne, ești durere! Sper să nu de-a cineva peste noi!

– Lasă prezervativul, femeie! Treci aici!

Am lipit-o cu spatele de mine și i-am ridicat fusta. Cred că se parfumase prin unele locuri. Nu mirosea rău deloc!

– Deschide un pic mai larg picioa… aaa… așa… hai că e bine!

Era foarte alunecoasă acolo. Și foarte fierbinte.

– Cât mai avem? am întrebat, dând iute din fund.

– Cred că șapte minute! a răspuns ea scuturându-și capul în toate părțile.

– Mai mult decât suficient!

M-am ridicat cu tot cu ea și am dirijat-o spre banchetă. A înțeles imediat ce voiam și s-a așezat în patru labe, după care s-a răzgândit și s-a sprijinit cu mâinile de geam. Oare ce față ar fi făcut controlorul dacă dădea peste noi? Am alungat iute gândul și am început să mă împing tot mai tare în ea. Intram și ieșeam în umezeala ei alunecoasă. Prea alunecoasă!

„Oare cu ce naiba o să-mi șterg toată unsoarea asta? m-am întrebat îngrijorat.”

– Mă bucur că ai venit cu o fustă atât de largă, i-am spus. E de firmă?

A gemut și a șoptit:

– Să nu termini în mine!

– Dar unde? am întrebat confuz. Ah… ah! Nu mai vorbi despre terminat!

– De ce?

– Pentru că-mi vine să termin!

– Atunci termină! a miorlăit ea.

– Unde?

– Oriunde, dar nu acolo! Sunt în perioada aceea. Trebuia să-ți pui un pre… hei, ce naiba faci?

M-am lăsat greu peste ea și am gemut:

– Ăăă… Cred că am terminat. De fapt, sigur am terminat.

– Idiotule! a zbierat ea. Sunteți toți niște idioți!

M-a împins nervoasă din ea și s-a ridicat. Sexul fusese ok, dar tot restul era un dezastru. Pantalonii mei erau stropiți. Fusta ei era stropită. Bancheta stropită. Și, în momentul acela, trenul a șuierat și s-a pus în mișcare.

– Nu te șterge cu chiloții mei, la dracu’! a țipat ea.

– Ai nevoie de ei? Poftim, ia-i!

– Ah, ticălosule!

– Pleacă trenul! am strigat, descuind repede ușa compartimentului.

Mi-am încheiat pantalonii chiar în timp ce fugeam pe coridor, apoi am deschis larg ușa și am sărit direct pe peron. N-a lipsit mult să iau un stâlp în brațe.

Mi-am aprins o țigară și am fumat-o privind în urma trenului. Fusese prima mea întâlnire cu o tipă de pe internet. Una peste alta, lucrurile se terminaseră destul de bine.

Dar începuseră prost!

„Poate că-i vina mea! mi-am zis debusolat. Trebuia să fac anunțul ceva mai clar, mai explicit. Oricum, de azi înainte, n-o să mă mai încurc niciodată cu tipe din afara orașului. Sunt sălbatice! O să modific toate anunțurile. Fără plimbări, fără luat de la gară, fără hoteluri, fără flori, fără ținut de mână! Le duc în parc și le fut. Punct!”

M-am îndreptat oftând spre stația de taxiuri. Trebuia să ajung înapoi la hotel și să predau cheia cu numărul 117.

N-am mai revăzut-o pe tipa cu fustă lungă. Nici măcar nu-mi amintesc cum o cheamă.

CAPITOLUL NOUĂ

Tunsoare în stil brazilian

Ceea ce se petrecuse în camera cu numărul 117 nu-mi plăcuse. Trebuia să învăț din greșeli! Trebuia să mă reorganizez! Așa că am șters toate anunțurile mele de pe internet și am conceput unul nou, care suna cam așa:

„Bărbat.

29 de ani.

Căsătorit.

Plictisit de o consoartă frigidă.

Plictisit de conversație.

Plictisit de preludiu.

Plictisit de flirt.

N-o să-ți fac curte.

N-o să-ți aduc flori.

N-o să te țin de mână.

N-o să-ți fac copii.

N-o să te las să plângi pe umărul meu.

Dar o să te fut. Punct.

P.S.

Dacă ai între 30 și 35 de ani, lasă-mi un mesaj.

Dacă ești necăsătorită, divorțată sau văduvă, lasă-mi un mesaj.

Dacă ești urâtă ca dracul, lasă-mi un mesaj (o să stingem lumina).

Dacă ești grasă, te bag în pizda mă-tii!”

Gata! L-am postat pe cel mai tare site de întâlniri online și am închis calculatorul.

N-a trecut mult timp și în cârligul meu s-a prins „peștele” numărul doi, dar, odată cu numărul doi, norocul m-a părăsit.

Numarul doi era o studentă de vreo nouăsprezece ani. Zicea ea, dar, din poze, nu părea. În poze, părea o puștoaică și chestia asta m-a pus pe gânduri. Ce era de făcut?

Investisem totuși două săptămâni din timpul meu în… hai să-i zicem „relația” noastră. O relație cu o tipă de pe internet îți consumă energie. Seamănă izbitor cu îngrijirea unei flori. Trebuie udată zilnic. Florile au nevoie de soare, apă, aer și, uneori trebuie să mai și vorbești cu ele. Exact de aia nu-mi plăceau florile! Risipă de timp! O relație virtuală înflorește doar prin discuții interminabile, mesaje, emailuri, glume și poze proaspete. Exact de aia nu-mi plăceau nici relațiile! Eram prea bătrân pentru toate porcăriile acelea. Aveam aproape douăzeci și nouă de ani.

Iată de ce, după două zile, m-am plictisit de „udat floarea” și i-am dat fetei întâlnire într-un parc, același în care mă întâlnisem prima oară cu Laura.

Și a început tot circul obișnuit: spală-te, bărbierește-te, tunde-te, alege-ți cu grijă hainele, spală-te pe dinți, că nu mai ai 20 de ani (dacă mă trezeam dimineața și nu-mi puțea gura, însemna că visez).

Și florile… alt circ! Femeile sunt topite după buruieni! Am ales un buchet de… de ceva și m-am îndreptat spre parc ca un infractor. Pentru un bărbat, cea mai sigura cale de a fi penibil este să cumpere un buchet de flori și să se plimbe cu ele prin oraș.

Un bărbat fără buchet are toate șansele să rămână invizibil pe stradă, dar, dacă-i anexezi un „măturoi”, l-ai terminat , i-ai șters dintr-un foc bărbăția. E un fel de castrare psihică! Acum toată lumea va întoarce capul după el. Oamenii își vor da coate, vor chicoti.

În momentul acela, eram un castrat. Așa mă simțeam pe banca din în parc.

Și putoarea aia mică n-a venit! A trecut o oră. Au trecut două.

„Oare cât timp trebuie să aștepți o femeie ca să-ți dai seama că ți-a tras clapa? m-am întrebat.”

Habar n-aveam, așa că am mai așteptat-o încă o ceas. Nimic!

Poate c-a fost mai bine așa. După câte țigări fumasem și câți draci adunasem în mine, dacă venea, cred că o băteam cu buchetul de flori.

Buruienile au ajuns în coșul de gunoi, iar eu am ajuns în cârciumă și m-am făcut praf.

„Curvă ingrată! mi-am zis jumătate de oră mai târziu, revenind în parc. Mai bine-mi beau banii și-i piș, decât să să te scot pe tine în oraș! Ei și ce dacă n-ai venit? Chiar mă bucur! Uite câtă pizdă e în jur. E plin peste tot! Ce rost are să irosești săptămâni din viață pentru o mofturoasă indecisă? Are balta pește! În parcul ăsta e suficient să întinzi mâna și poți să culegi tot ce-ți place!”

Am mai rămas o oră prin zonă și am analizat fiecare pereche de șolduri rotunde care a trecut pe lângă banca mea. Până la urmă, mi-am dat seama că toată băutura din cap îmi coborâse în vezică. Trebuia să merg repede undeva.

La ieșirea din parc, am observat o tipă cu tocuri înalte, pantaloni strânși pe cur și o bluziță albă. Plimba în lesă un pudel, iar javra scheuna și căuta și ea un loc ca să se pișe.

Tipa a întors capul spre mine și m-am oprit. Era afurisita aia cu limbă ascuțită pe care o chemasem la un studiu biblic. Femeia ideală pe care Dumnezeu o crease într-o pauză de masă, din plictiseală.

Mi-am zis să fiu un bun creștin și să întorc și celălalt obraz. La o adică, smerenia poate fi o strategie, nu?

– Vai, ce cățelușă frumușică! am zis zâmbind. Cuțu, cuțu! Te-a scos mama la plimbare?

Javra s-a lăsat mângâiată, n-a făcut nazuri. Tipa, însă, a privit prin mine, de parcă eram făcut din celofan. Și-a ridicat nasul și mai tare, apoi a tras pudelul de lângă mine. S-a îndepărtat pe una din alei legănându-și șoldurile pe troace. Deși arăta extraordinar, am urât-o din toată inima!

– Țârule, de ce te dai la iubita mea? s-a auzit o voce de bariton.

Am tresărit și m-am întors. Era tipul cu pectoralii modificați genetic. Scârba aia umbla doar cu gardă de corp!

– Eu… am mângâiat un pic cățelușa, am răspuns. Atâta tot!

S-a gândit vreo zece secunde, apoi mi-a comunicat rezultatul:

– Să-i lași cățelușa în pace!

Și a plecat.

„Ei, drăcia dracului! mi-am zis. Mai încearcă să fii smerit cu femeile în ziua de azi!”

* * *

Altă zi, altă întâlnire, aceeași puștoaică.

De data aia a venit, dar nu i-am mai luat nicio floare. N-avea decât să-și cumpere singură!

Când a apărut, mi s-au micșorat pupilele! În mod normal, ar fi trebuit să mi se dilate, nu?

S-a așezat pe bancă simplu și natural, de parcă am fi stat acolo ore în șir, iar ea s-ar fi dus până la chioșcul din apropiere ca să-și cumpere o înghețată. Chiar părea genul care apreciază înghețata.

„Dumnezeule, mi-am zis, dar e un copil!”

Am privit stânjenit în stânga și-n dreapta. Lumea din jur nu părea să ne bage în seamă, dar probabil că totul era regizat. Nu cumva ajunsesem personajul unei emisiuni de genul „Camera Ascunsă”?

– De ce te uiți în toate părțile? a zâmbit ea. Ți-e frică să nu apară nevastă-ta? Mi-a plăcut anunțul tău! Fără obligații, fără complicații! Mergem?

– Nevastă-mea e la serviciu. Nicio șansă să ne vadă. Dar ce atâta grabă? am adăugat, aprinzându-mi o țigară și trăgând fumul adânc în piept. Hai să mai stăm un pic aici! Discutăm, facem cunoștință…

A scos și ea o țigară din poșetă, apoi s-a uitat la mine. Aștepta.

„Nu-ți ofer foc nici mort! mi-am zis. Ești un plod nenorocit și n-ar trebui să fumezi! Îți face rău! Probabil că plămânii tăi nu sunt mai mari decât pumnii mei.”

– Nu-mi oferi foc?

– Ba da! am oftat. Poftim!

S-a aplecat spre bricheta mea și palma ei micuță a atins-o pe a mea. M-a trecut un fior! Apoi o presimțire. Dintr-un moment într-altul, aveau să apară în zonă oameni furioși purtând torțe aprinse, furci, topoare și, desigur, câini lătrând. Puteam deja să văd titlurile ziarelor de mâine:

„S-A FĂCUT JUSTIȚIE!

În plină zi, un pedofil a fost linșat de mulțimea furioasă.

Jivina a încercat să scape cu fuga cățărându-se într-un stejar din parc.

Oamenii au tăiat copacul cu topoarele.

Poliția încă mai culege din boscheți bucăți de creier și fâșii de piele.

Aviz amatorilor!”

– Dar ce-i cu fața asta? a întrebat ea, arătându-mi două șiraguri de dinți mici, albi și perfecți. De ce te uiți așa la mine?

– Nimic! Mă gândeam dacă trebuie să-ți ofer foc la țigară sau… dacă n-ar fi mai bine să ți-o arunc și să te bat la fund.

Am privit-o cu un ochi critic. Avea o pereche de pantofi sport albi. Pantalonii de blugi i se mulau strâns pe coapse. Tricoul acoperea o pereche de țâțe care abia începuseră să înmugurească. Purta un tricou foarte scurt. Foarte, foarte! Practic, burta îi era goală. În buric avea un fel de cercel. Mai jos de buric, să fiu al naibii dacă nu se ivea părul… pubian. Nu era epilată. Sau poate că era un fel special de epilare, o tunsoare mai ciudată. Firele care se ițeau de sub pantalon erau foarte scurte și foarte negre, iar pielea de pe burta ei era foarte albă. Și, totuși, era doar un copil.

– E o tunsoare în stil brazilian! a spus ea zâmbind. Știi despre ce vorbesc?

Am tușit și mi-am îndreptat privirea în altă parte. Nu mai știam ce să spun.

– Pari altfel! a zis ea, amuzată de timiditatea mea.

– Cum altfel?

– Mai bătrân!

– Sunt mai bătrân.

– Și mai plictisitor. Pe internet erai glumeț, haios! Acum, nu știu ce ai, parcă te temi de ceva. Uite, chiar și acum te uiți peste umăr! Când vorbeam pe internet nu erai așa.

Se înșela! Mă uitasem peste umăr și atunci când vorbisem cu ea pe internet. Laura dădea cu aspiratorul în  cameră cealaltă.

– Păi, am spus dezamăgit, când vorbeam pe internet nu păreai atât de…

– De?

– De copil! Ești practic un copil.

– Am nouăsprezece ani, a spus ea supărată. Uite, poftim!

Mi-a întins legitimația de studentă. Era studentă la Medicină. Da, era fața ei în poză! Nu mințea! Avea nouăsprezece ani. Puteam să i-o trag liniștit. Nu mințise nici măcar în privința numelui.

Și totuși arăta ca un copil și asta nu mi se părea ok.

„Copiii ăștia sunt proști! mi-am spus cătrănit. Probabil că are un tată pe undeva care o așteaptă să vină acasă. Omul se întreabă pe unde umblă fiică-sa, ce face… Și ea trage liniștită din țigară aici, lângă mine.

Doamne, mă bucur că n-am copii!”

– Te porți exact ca taică-miu! a spus ea deodată. Am senzația că am venit la o întâlnire cu tata!

– E chiar atât de evident?

– Da.

„Dacă eram eu taică-tu’, mi-am zis, n-ai fi fumat în vecii vecilor, drăgălașo! Și nu mergeai nici în parc ca să te întâlnești cu toți perverșii! Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată! Eh… Se vede treaba că n-ai fost bătută la timp, asta-i problema ta! Câteva curele la cur în primii șapte ani și chestiunea era rezolvată!”

– Pleci? a întrebat ea mirată. Gata?

– Da! Spor la învățat! Ai grijă că sesiunea bate la ușă!

– Mersi! Pentru nimic!

Nu i-am mai răspuns, am ieșit repede din parc. Simțeam nevoia să beau ceva!

De fapt, simțeam asta tot timpul, dar atunci am simțit-o mai abitir.

* * *

Vodca era rece și bună.

– Știi ceva? Dă-mi o foaie și un pix! i-am cerut barmanului.

Trebuia să fac niște reguli în viața mea! O viață fără reguli atrage întâmplări ciudate și nedorite, exact ca episodul din parc.

Dacă eram un nenorocit, dacă nu aveam minte, puteam s-o fut fără probleme pe copila aia și mi-aș fi dat peste cap viața. Și pe-a ei.

M-am gândit la ea. Avea un ten curat și proaspăt, niște ochi căprui încadrați de gene lungi, întoarse. Și un păr lung și creț, cu șuvițe buclate. Părea un îngeraș care trăgea cu poftă din țigară.

Mi-am scuturat ușor capul și am alungat imaginea, apoi am început să-mi scriu regulile.

Întâi și întâi, am împărțit femeile pe categorii, după aspect.

Aveam acolo:

– femeia – șoricel

– femeia – iepuraș

– femeia – mâță

– femeia – gazelă

– femeia – iapă

– femeia – bivol

– femeia – hipopotam

– femeia – elefant

– și cazurile patologice gen Laura

Îngerașul cu zulufi din parc era genul de femeie-șoricel. Chiar semăna a șoricel! Avea o strungăreață teribil de incitantă. Oare cum ar fi fost să-mi bag limba în strungăreața aia?

Clar! O luam razna. Am mai comandat încă o vodcă ca să-mi revin.

„Doamne, îți mulțumesc că m-ai salvat de copila aceea! mi-am zis. O să aprind o lumânare la biserică cu prima ocazie!”

Tipa din tren fusese o femeie bivol. Cur mare, țâțe mari și un pic obosită. Bivolii sunt mereu obosiți.

După încă două pahare de vodcă, creierul meu a început să funcționeze și am ajuns la concluzia că genul e care aveam eu nevoie era femeia de 30 – 35 de ani. Și trebuia să fie iapă. Obligatoriu!

Era exact ce-mi trebuia: o femeie suficient de trecută prin viață, care știa bine că nu mai era copil. Femeia care reușise să ascundă bine copilul din ea. Genul care-și stăpânea bine propria sexualitate, care nu simțea nevoia să dovedească nimic, care nu dorea să-și confirme că este femeie, pentru că știa deja că e femeie.

Femeia între 30 și 35 de ani este cea mai futabilă femeie din lume! Nu există nimic deasupra ei.

Asta în ceea ce privea vârsta. În privința corpului, repet, trebuia să fie o iapă, adică să ai pe ce să pui mâna, dar să nu-ți umpli palma prea tare.

Cambrată, cu un fund bine hrănit, cu sâni fermi, cu spatele drept, dar și ușor arcuit pe unde trebuia.

În clasificarea mea, renunțam bucuros la toate babele și toate puștoaicele din lume. Puteau să le ia alții!

Nu eram prea sigur dacă femeile – iepe trebuiau să fie nemăritate. Experiența mea din tren îmi dovedise clar că o femeie măritată putea fi chiar mai incitantă. Brusc, mi-am adus aminte de umezeala fierbinte dintre picioarele femeii – bivol și am simțit că mă înmoi ca o cârpă. Apoi au început să mă doară coaiele. Și ce durere!

Am ieșit din bar, am traversat strada și am ajuns din nou în parc.

Studenta mea nefutabilă plecase. Sperasem oare să mai fie pe bancă? Asta voisem?

„Omule, nu te mai recunosc! mi-am zis. Chiar te-ai putut gândi la studenta aia micuță? Dacă da, ești mai nenorocit decât te-am crezut!”

Deci, făcusem lista degeaba! Regulile erau proaspăt scrise și eu deja le încălcasem!

M-am enervat și am rupt lista în două, apoi în patru. Am aruncat-o la primul coș de gunoi.

Pentru prima oară în viață, simțeam că ceva din mine, din sufletul meu nu era deloc în regulă. Apoi mi-am amintit că mă dor coaiele și am uitat de suflet.

Durerea aia m-a ținut încontinuu, toată ziua.

= SFÂRȘITUL FRAGMENTULUI =

Volumul 1 al cărții „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” are peste 500 de pagini și poate fi descărcat GRATUIT de pe:

www.uirebit.com