Nostalgia pianului fără clape, vol. 2 – Mădălina Alexandru – fragment, roman în lucru

— Nu ai pierdut timpul, draga mea, o ironiză, râzând de parcă tocmai realizase ceva cu adevărat amuzant.

Avea nevoia teribilă de a-i arunca în faţă toată indignarea pe care i-o stârnea prezenţa lui Andrew alături de ea. Voia să o ofenseze pentru ceva ce ar fi trebuit să îl mulţumească.

— Se pare că tot Andrew… continuă să o jignească, părându-i rău pentru fiecare literă imediat ce mintea lui conştientiză că o acuza pe nedrept.

Nu era nervos pe ea, nu era nervos nici măcar pe partenerul ei, ci era cumplit de gelos, pentru că Ethan fusese întotdeauna cel care o atinsese complice şi cel care o susţinuse. El era cel care o iubise fără speranţă! Era mult prea târziu însă să îşi retragă vorbele, căci o iritase deja.

Charlotte îl analiză lung, uimită şi înfuriată. Cum de Ethan avea nenorocitul acela de tupeu pentru a o învinovăţi de ceva? Privirea arogantă cu care încerca să o domine o făcu să îşi piardă iremediabil cumpătul.

— Să nu îndrăzneşti să o spui, fiindcă ai cuvântul meu de onoare că o vei regreta în clipa următoare! îl ameninţă categoric, însoţindu-şi cuvintele cu o palmă care răsună până în depărtare.

Îl lovise atât de tare încât pielea îi pulsa cu tărie, iar fiecare muşchi îi era încordat în aşteptarea reacţiei lui. Sângele îi ardea venele, cerşind răzbunare pentru fiecare ocazie în care o sfidase, rănind-o. Avea să îl nimicească!

Ethan fu şocat — nu de gestul ei, ci de impulsivitatea lui. Capul îi era cuprins de flăcări, iar inima îi bătea anxios. Urma ei se afla pe obrazul său, ancorându-l în realitatea în care călcase strâmb încă o dată. O privi deconcentrat, neînţelegând pe deplin ceea ce tocmai se petrecuse. Înghiţi în sec.

— Nu uita nici măcar pentru o secundă că tu ai fost cel care a plecat! Tu, gunoiule, ai fost cel care m-a părăsit! Aşa că nu îndrăzni să afirmi ceva despre Andrew sau despre mine, fiindcă ţi-ai pierdut dreptul acum mult timp! urlă, împingându-l mai departe.

Sosise vremea ca Ethan să o asculte şi să afle în ce anume îi transformase viaţa. Îşi putea acesta închipui ce însemnase pentru ea fiecare minut ce se scursese încă de când o lăsase singură în faţa conacului familiei ei? Se târâse în faţa părinţilor cărora încercase să le explice, fără a izbucni în lacrimi, cum el, minunatul Ethan Reed, hotărâse că nu era în stare să îi stea alături. Fusese constrânsă să îşi adune fiecare ciob al existenţei sfărâmate pentru a nu-i îngrijora pe cei din jur când unicul lucru pe care îl dorea era să se închidă într-o încăpere fără a mai ieşi vreodată de acolo.

Intrase într-o depresie atât de adâncă încât nici măcar pianul nu reuşise să o determine să se ridice. Nimic nu o mai atingea, iar mintea ei nu făcea decât să se gândească la Ethan şi la golul pe care îl lăsase în urma lui atunci când o abandonase. Se străduise să rememoreze fiecare zi alături de el şi eşuase lamentabil. Îşi imaginase de atâtea ori că era doar un coşmar ce se repeta la nesfârşit.

— Ce a fost în capul tău? Credeai că va fi suficient să te văd pentru a-ţi cădea la picioare aşa cum am făcut-o de atâtea ori în trecut? izbucni scoasă complet din sărite de ideea că Ethan mizase pe aşa ceva. Cum rămâne cu toată durerea pe care mi-ai provocat-o? Cum rămâne cu toate serile blestemate în care plângeam până când îmi secau ochii, adormind cu dorinţa macabră de a nu mă mai trezi pentru a nu o lua de la capăt? Cum rămâne cu toate astea, Ethan, fir-ar să fie? zbieră, rămânând fără aer, sufocată de scene pe care le îngropase din necesitate. Nu îţi ajunge tot ceea ce ai făcut din mine? Nu îţi ajunge că m-ai transformat în dezastrul ăsta? gesticulă energic.

După întregul chin care o împinsese să creadă că va muri, Charlotte se ridicase într-o zi din abisul în care se aventurase doar pentru a aştepta pe cineva care o uitase. Hotărâse atunci că bărbatul nu merita absolut nimic din tortura la care se supunea în mod voit. Îşi schimbase fiinţa haotică şi aruncase tot ce era legat de el în fundul minţii. Se mutase într-un apartament al ei, departe de toţi, opunându-se sentimentelor pe care încă le mai avea.

Dacă farsa părea că are sorţi de izbândă ziua, noaptea îi dobora nemilos toate zidurile ridicate. Lunile treceau necruţătoare, iar tânăra refuza să accepte realitatea. Viaţa ei se metamorfoză într-un joc stupid în care la lumina soarelui se chinuia să îşi ocupe capul pentru a reprima ceea ce inevitabil întunericul îi aducea.

Văzând că se apropie de ea, Charlotte îl împinse a doua oară, condusă de repulsie faţă de cel pe care îl iubise iraţional.

Chipul lui Ethan se contorsionă sub povara vinovăţiei. Deciziile menite pentru a o proteja nu făcuseră altceva decât să o nimicească. De ce îi făcuse aşa ceva? De ce?

— Nu mă atinge, fiindcă îmi provoci scârbă! spuse calmă, acoperindu-şi ochii doar pentru a nu-l mai vedea — o ameţea prea tare. Ce-ar fi să mă scuteşti de circul ăsta? Nu ai nevoie de mine, iar eu, după seara asta, nu vreau decât să uit că exişti! Nici măcar nu te detest, pentru că asta ar presupune să simt ceva, iar eu nu o fac. Nu o mai fac. Ai ucis fiecare sentiment pe care îl nutream pentru tine, criminal lipsit de compasiune! Mi-ai distrus viaţa, iar acum nici măcar liniştea nu mi-o laşi! Nu îţi ajunge, nu-i aşa? Vrei să seci orice picătură de voinţă din mine… şopti, realizând că glasul îi tremura, ceea ce însemna că nu se mai putea preface prea multă vreme.

Îi distinse mâinile întinzându-se spre umerii ei, moment în care îşi aţinti necruţătoare irisurile în ale lui.

— Ţi-am zis să nu mă atingi!

Se lovi de ochi umezi, pregătiţi să verse lacrimi pe care ea însăşi le percepea în colţurile propriilor ochi. Paloarea obrazului lui Ethan părea o reflexie a emoţiilor ce o stăpâneau, iar el nici măcar nu se mai străduia să ascundă suferinţa provocată de afirmaţiile ei, ori nu mai deținea forța de a o face.

Fu pe punctul de a ceda, cuprinsă de remușcări, însă rememoră pentru a nu ştiu câta oară modul în care îl implorase mut să nu o lase pe cont propriu, iar el fusese de neclintit. Charlotte decise că nu merita salvarea. Îl lovi peste faţă o dată, de două ori, cu ambiția funebră de a-i provoca tot atât de multă amărăciune precum şi el îi provocase ei. Voia să îl vadă plângând necontrolat!

Râse batjocoritor în timp ce brațul mângâie frumoasele bucle roşcate. Prinse cu vârful degetelor un fir de păr lung pe care îl smulse fără a tresări măcar, arătându-i-l:

— Nimic, de la firul acesta până la surâsul meu, însăşi existenţa mea, nu îţi mai aparţine. Nu mai ai nicio putere asupra mea, căci eşti un om mort. Ethan Reed pe care îl iubeam şi pentru care am luptat până și cu nebunia a murit în braţele mele în acea zi, odată cu ultimul nostru sărut. Tu… tu nu eşti decât bestia pe care a lăsat-o în urmă. Ai reuşit să ne devastezi pe amândoi şi ne-ai împins în prăpastie. Te felicit, himeră!

Aruncă firul care stagnă în aer preţ de câteva secunde înainte de a cădea la picioarele ei. Charlotte îl călcă dispreţuitoare cu vârful pantofului.

— Mincinosule, fu singurul lucru pe care îl mai spuse înainte de a se face nevăzută.