Păcatele fiului – vol. 2 – Theo Anghel – fragment

Eh! clipoci vocea djinnului. Dragostea! Ea te face să vezi negrul în alb! Beleth e un arhidemon, este fiul tatălui său.

— Și, ia zi, cum de ai reușit nemaipomenita performanță de a câștiga iar încrederea fratelui meu? întrebă Gaap.

Naamah nu răspunse imediat. O vreme, i-am auzit mătăsurile rochiei foșnind delicat.

— Adevărul! declamă ea teatral.

— Nu zău! râse Gaap. Adevărul? Tu chiar ai cuvântul ăsta în vocabular? Ai! Ai! Ai! Pe bune… Cum s-a întâmplat? Mă îndoiesc că i te-ai strecurat în pat și i-ai făcut toate acele lucruri despre care se zvonește că ai fi în stare, iar el a căzut iar la picioarele tale. Îl cunosc. Nu mai linge unde a scuipat. Ah! Nu trebuia să folosesc cuvântul ăsta, nu? făcu prințul cu o pocăință falsă. Liiiinssss…

— Ești un cretin, prințe! răspunde Naamah.

— Dacă ți-e dor de o limbă bine plasată, știi unde mă găsești.

Naamah pufni.

— Cum se face că, indiferent despre ce discutăm, ajungi, inevitabil, să faci referire la performanțele tale de amant, Gaap? Doar atâta ai în cap? Întrebai mai devreme de ce l-am preferat pe Beleth… Cu el mai aveai și ce vorbi între două reprize. Minune! Ai tăcut! hohoti femeia. I-am spus adevărul, adică, faptul că eu am ajutat-o pe Lheya să fugă în seara aia. E suficient de clar sau repet?

Evident, astea erau noutăți pentru Gaap, căci, după un icnet surprins, din cameră s-a auzit un zgomot ca de încăierare. Prințul încerca, probabil, s-o lovească pe Naamah, iar regele Amaymon se străduia să-i împiedice să-și scoată ochii unul altuia.

— Tu! Tu! repeta Gaap, înecându-se cu furia ce-l năpădise.

— Uuuh! Micuțul tău mădular a fost lipsit de o scoică neîncepută? îl zgândărea Naamah. Cred că te-ai plictisit de amantele tale care au ajuns cât niște găleți…

Un urlet înfiorător a ieșit din gâtlejul prințului, făcându-mă să mă lipesc de perete, cu inima bubuindu-mi în creștet.

— Sau aveai de gând să porți cu ea discuții filosofice toată noaptea? Aveai de gând s-o cucerești cu erudiția și spiritul tău? Nu! Aveai de gând să i-o tragi până îi ieșeau ochii din cap și nu te-ai fi oprit până n-ai fi umplut-o cu sămânța ta. De ce? Pentru că ai observat că Beleth se topea când se uita la ea.

— Asta ai observat și tu, idioato! De aia ai aburit-o că ai vrea s-o ajuți să scape de mine. De fapt, tu voiai să scapi de ea.

— Dacă nu vă potoliți, interveni regele, o să-l chem pe djinn și-o să-i poruncesc să vă coasă gurile alea blestemate!

Respirațiile agitate ale celor trei împânzeau aerul cu o aromă înecăcioasă.

— Chiar așa, mărite, se adună Naamah, unde e djinnul? Nu l-ai trimis s-o aducă pe fată?

— Trebuie să apară, mormăi bătrânul demon.

— Vino! îmi strecură iarăși vocea acelui spirit în urechi.

M-am simțit trasă de braț de forma lui invizibilă. M-a dus până în spatele unui parapet, apoi, luând forma piticului, tropăi zgomotos pe podeaua de marmură. Își strecură mâna în buzunarul rochiei mele și luă de acolo inelul cu piatră albastră.

— O să-mi mulțumești mai târziu, strecură iute când văzu că arunc fulgere din priviri.

 Începu să respire precipitat, de parcă ar fi făcut un efort nemaipomenit până atunci.

— Stăpâne! strigă el, acoperind viclenia ce-i lucea în priviri cu un strat de obediență emfatică.

Smucindu-mă și privindu-mă cu ură, îmi făcu vânt în camera în care se aflau cei trei.

— Am adus-o, așa cum ai poruncit, se înclină el adânc în fața stăpânului său.

Regele Amaymon îmi aruncă o privire de gheață, apoi îi porunci djinnului să plece. Acesta făcu mai multe plecăciuni în fața fiecăruia dintre demoni înainte să execute ordinul. Nedumerită, i-am observat urma de zâmbet sarcastic din colțul gurii. Toți ceilalți erau atenți la mine, astfel că am fost singura care a băgat de seamă expresia batjocoritoare din căutătura spiritului.