Zeița de foc – Mihaela Strenc – fragment, roman în lucru

 Deja nu mai fugea, ci aproape zbura, ca și cum și-ar fi hăituit un dușman imaginar. Acea umbră care o bântuia în coșmaruri… În sfârșit, avea să o înfrunte, dar, în loc să se teamă, tremura de nerăbdare, anticipând lupta. Își pregăti arcul, fericită; pentru asta era făcută, pentru focul bătăliei, și nu pentru pacea apelor. Când ajunse însă în fața turnului, privi cu neliniște în jur, să se încredințeze că nu o pândea niciun dușman. Vaietele preoteselor nu mai conteneau, umplând-o de o spaimă nebună, dar nu se opri, pătrunzând pe coridorul lung. Lumina era orbitoare, mult prea albă și drumul nesfârșit. Când pătrunse în sala de cleștar, încremeni înaintea unei imagini greu de suportat – șapte femei zăceau fără suflare, într-o baltă de sânge, iar la câțiva pași se afla și cea care le culcase la pământ. Când tânăra intră, se întoarse cu un rânjet fioros, ca un animal care-și adulmecă prada. Alcyone își încordă arcul, analizând situația – erinia era rănită, dar părea încă destul de puternică să le dea serios de furcă.

— A venit să ne fure cărțile de magie, spuse Moria.

Creatura scoase un hohot sinistru, care se asemăna cu răgetul unei fiare, dar fata se strădui să-și păstreze capul pe umeri.  Mâna însă începuse să îi tremure și vederea îi deveni neclară, de parcă ar fi fost acoperită de un val tulbure. Își dădea seama că erinia își folosea puterea ca să o domine și strânse din dinți pentru a rezista. Trebuia să rămână în picioare… Mama ei murise, nu trebuia să uite, nu avea dreptul să uite; furia îi dădu un nou imbold, și, cu un răcnet, slobozi săgeata ce se înfipse în piepul fiarei. Uimită, femeia se clătină puțin, dar, fără a-și pierde cumpătul, își smulse săgeata, și cât ai clipi, zbură către tânără.

— Cum îndrăznești? șuieră ea.

În alte circumstanțe, ar fi fost uluită de faptul că acea creatură încă mai mișca după ce pierduse atât de mult sânge. În acele momente însă, când uimirea era inutilă, nu îi mai rămânea decât mânia.

…………………………………………………………………………………………………..

Tufele de pe marginea drumului și colbul căpătaseră o nuanță roșiatică – praf de aur însângerat.

Ar fi fost atât de ușor să se întoarcă și să-l îmbrățișeze cu generozitate. Dacă ar fi fost altcineva, și nu Alcyone, ar fi făcut-o. Dar ea era fata-erinie, care visase să ajungă vânător. Nu exista un cămin pentru amândoi și nici cale de reconciliere.

— Ești un prost, Letifer, murmură ea.

Toate balivernele lui despre pace erau niște iluzii prostești. Lumea lor era nemiloasă, iar ea știa asta mai bine decât oricine. Salvarea era în arme, în acel arc pe care-l purta cu sine, și nu în dragoste și alte basme, care doar sunau bine.