Mi-atât de dor de tine, tată, de când ai plecat.
Un gol adânc în suflet de-atunci mi-ai lăsat.
Pe cum trec zilele, dorul m-apasă.
Durerea se-adună și nu mă mai lasă.
Nu am nici liniște, de când nu mai ești;
Aștept să te văd, sau să îmi vorbești.
Simt uneori de parcă ne privești
Mă uit după tine și totuși, nu ești…
Te simt cum zâmbești adeseori lângă mine,
Și gândul că ești cu noi îmi face bine.
Sar la telefon uneori, să te sun
Sunt atâtea lucruri ce-aș vrea să îți spun!
Încă nu cred, tată, că e adevărat.
Încă mai sper că doar am visat.
Vreau să mă trezesc din coșmar, într-o zi
Să deschid ochii și printre noi iar să fii.
🙁 niciodată nu poți asimila astfel de pierderi. Putere!
Asa este. Multumesc!
Calde îmbrățișări, draga mea! <3 <3 <3
Te imbratisez! ❤️❤️❤️
Citind aceste rânduri, pur și simplu plâng… mă regăsesc perfect în aceste versuri… mi-e așa de dor de tata… Tot așa sper și eu mereu, mereu…
„Vreau să mă trezesc din coșmar, într-o zi
Să deschid ochii și printre noi iar să fii…”
Pe de o parte, imi pare rau ca te-am facut sa plangi, pe de alta, inseamna ca am reusit sa imi transpun foarte bine sentimentele in versuri.
E ok… da așa e, ai transmis niște sentimente care de altfel și eu le resimt. Frumoase vresuri… Nu m-am putut abține să nu repostez pe blogul meu versurile tale Eva. Felicitări! (Y)
Iti multumesc din suflet! <3
Nicoleta, esti din Oradea?
Da 🙂 Și tu?
Da! 😃
Wow ce fain 🙂 Mă bucur, poate ne întâlnim cândva 🙂
Sper. Daca ai cont de Facebook, adauga-ma, te rog. Ma gasesti cu Eva Anca, si daca intri de pe blogul meu. Mersi! 😘
Ok Eva 🙂 Am Facebook. Dau fuguța acum să te adaug 🙂 Bine ai venit! 🙂
Mersi!
Iti multumesc!