Îmi este extrem de greu să aleg o singură carte drept cea mai bună operă citită în anul 2017. De câteva zile tot încerc să întocmesc un top al celor mai bune 10 cărți citite în anul care se apropie de final cu pași repezi și nu prea mi-a reușit, pentru că tot mai schimb lucruri la el.
Cred că mă voi opri totuși la „Spune-mi cine sunt” de Julia Navrro ca romanul cel mai bun citit în anul 2017. Este o carte extrem de complexă, o ficțiune istorică și primul roman citit de la această autoare, dar cu siguranță nu ultimul. Îmi place genul acesta de literatură, care îmibină istoria cu ficțiunea, pentru că, în general, aduce cu sine multe cercetări ulterioare, pentru a afla mai multe despre perioada respectivă. Este genul acela de carte care nu lasă istoria să moară și care ne arată cum nu ar trebui să fim, ce greșeli ar trebui să evităm pentru a putea trăi într-o lume mai bună.
„Spune-mi cine sunt” este o carte care se citeşte mai mult cu sufletul decât cu mintea, o poveste a unui om extraordinar de puternic şi a unui secol deopotrivă, un roman care îmbină într-un mod extraordinar evenimentele fictive, purtându-ne pe urmele Ameliei Garayoa, personajul central, şi cele reale, povestindu-ne despre Războiul Civil din Spania, cel de Al Doilea Război Mondial, Război Rece, construirea şi căderea zidului Berlinului, cea de a doua Republică spaniolă, Rusia lui Stalin, ascensiunea şi decăderea lui Hitler, epurările etnice care au avut loc în anii ’30. Autoarea aduce în prim-plan poveşti extrem de sensibile ale unor oameni care au traversat toate aceste realităţi, istorii ale multor oameni care au prins acele timpuri. Ea arată ororile pe care omenirea le-a avut de îndurat, toate trădările şi crimele comise în numele unor idealuri. Găsim de toate în acest roman: o intrigă complexă, poveşti de dragoste care împing personajele la gesturi extreme şi o incursiune în lumea spionajului european, a lumii de dincolo de vizbil.
Acţiunea este una extrem de alertă, scenele se succed unele după altele cu o rapiditate uluitoare, surprinzându-te cu fiecare pagină pe care o parcurgi, determinându-te să nu mai vrei să laşi cartea din mână, să vrei să afli mai mult şi mai mult, să încerci să înţelegi faptele personajului principal. Eu, cel puţin, eram în stare să nu mai fac nimic altceva, ci doar să mă cufund în poveste mai mult şi mai mult. Are un număr impresionant de pagini, e adevărat, dar să nu vă lăsaţi înşelaţi: se citeşte extrem de rapid… ba chiar mi-ar fi plăcut să mai existe nişte capitole în plus, pentru că finalul, deşi extrem de surprinzător, mi-a făcut imaginaţia să zburde şi să se gândească la ce anume urmase, dacă personajul principal chiar a putut să se piardă în mulţime atât de uşor, ca un fel de pensionare după o viaţă plină de zbucium interior.
Vă recomand cu drag acest roman. Nu vă împiedicați de numărul mare de pagini, căci se citește extrem de repede, veți vrea să aflați mereu mai mult și cu greu îl veți lăsa din mână.
Puteți citi recenzia cărții pe blog-ul Oanei, Crâmpeie de suflet.
Presimt că asta rămâne și pentru mine cartea anului
Trebuie sa o citesc si eu.
Musai!♥️♥️♥️