LACRIMI DE ÎNGERI (DINCOLO DE VIAȚĂ) – Ioana Dumitrăchescu

• FRAGMENTE –

SCRISOARE DE RĂMAS BUN

Cristian, aceasta este dovada că te-am iubit atât cât poate un muritor să te iubească. Mi-am imaginat mereu că locul meu este alături de o persoană caldă, iubitoare, veselă, optimistă. În schimb, am dat de tine care ai fost exact opusul. Mereu trist, decepționat și deprimat iar această boală a ta mi-ai transmis-o și mie.

Când îți scriu aceste rânduri, sunt undeva prin țară, mai exact în orașul tău preferat, Brașov. Am venit aici fiindcă în disperarea mea credeam că voi putea să te privesc in ochi, să te adun și să îți spun să îți revii în fire. Dar nu cred că mai am la cine.

Durerea pe care mi-ai provocat-o putea să o facă și un cuțit cu zece lame dar tot nu s-ar putea compara. Cum poți să ucizi ceva ce iubești cu toată ființa ta ? Mai ales dacă ți-ai da și viața pentru ea, însă în cazul tău mă îndoiesc. Nu erai atât de curajos precum o arătai.

Cum pot uita buzele tale și atingerile care îmi făceau pielea de găină? Crede-mă, mi-aș da jumătate din viață ca tu să nu îmi mai chinuiești simțurile și gândurile. Orice se întâmplă, zbor cu mintea în direcția ta și nici măcar nu știu unde ești. Scriu această scrisoare, rupând-o în lacrimi de durere și haos și scap până și demnitatea mea cea mare în fața ta. Doar să apari și să îmi spui de ce ai făcut-o. De ce mi-ai ars sufletul și apoi l-ai lăsat inconștient să zacă în pecetea durerii ?

Aș vrea să știu doar atât. Un răspuns sincer, clar și răspicat care să mă scoată din starea asta de amorțeală pe care o simt. Nu sunt nimic pe acest pământ fără iubirea care m-a marcat și care a fost prima. Acum înțelegi disperarea mea mută și glasul meu necurmat?

Nu știu ce este mai nedrept, că te caut și poate nu te voi găsi niciodată sau că sunt nevoită să te uit și să mă prefac că nu ai existat vreodată. Poate iubirile mor atunci când ultima suflare a inimii piere. Poate trăiesc într-o amintire ascunsă în Universul vast. Dar ce facem cu ceea ce simțim? Cu lacrimile ce curg în cascade și nu se mai opresc până nu formează un râu? Ce facem cu veșnicia iubirii? Cu promisiunile și legămintele ce ne-au ținut în lanțuri? Oare se sting și ele câte puțin până se fac scrum și se întorc în eter? Nu există durere mai mare decât să știu că ai fost aici și te-ai destrămat precum un fulg. Căci din inima mea nu poți să pleci atât de ușor.

Aștept un semn, unul singur iar apoi îți voi da drumul pentru totdeauna.

Cu drag,

        A ta, Alexandra

CAPITOLUL 1 – ÎNTÂLNIRE PREDESTINATĂ

„Visele ne conduc de mână spre realitatea vieții noastre, atâta timp cât durerea nu ne sugrumă dorințele trupești.”

„Viaţa pare atât de efemeră. Nici nu realizăm când a trecut. E atât de firesc să curgi prin lumea asta încât fiecare fiinţă aşteaptă în orice moment chemarea tărâmului de dincolo. Veșnicia este redată acelor suflete care se iubesc până dincolo de viață. Povestea mea nu face nicio diferență. Știu și simt că undeva el există și mi-a fost dat să ne continuăm dragostea și suferința.”

Aşa gândea Alexandra, o fată al cărei zâmbet te încânta până la cer și înapoi. Părul șaten, lăsat pe spate, ochii căprui, mari, inocenți îți dădeau certitudinea că te vei pierde și nu ai să știi să o reiei din nou pe drumul tău. Frumusețea din privirile ei te buimăceau în așa hal încât respirația devenea tot mai sacadată cu fiecare gest, oricât de mărunt. Evident, avea și ea slăbiciunile ei. O aluniță ce îi brăzda obrajii, trupul firav și mult prea slab, însă acestea păleau în comparație cu ce peisaj îți putea oferi. Tot ce conta pentru ea în lumea asta mare era cunoașterea sufletelor celorlalți. Viața îi dăruise tot ce avea de dat și încă în plus. Avusese parte de tot ce putea o ființă să viseze. Totuși, ceva o întrista și o făcea să se îndoiască de existenţa ei. Oare există iubire adevărată? Sau totul pe lumea asta se reduce la nevoile personale și materiale? Răspunsul nu era evident căci subiectul dorinței ei îi lăsase o inimă pustiită și rece. Era marcată de faptul că nu putea să cunoască sălbăticia iubirii. Iubise cândva, dar cu ce preț? Oare toate iubirile sunt așa? Toți îți cer imposibilul și apoi îți aruncă tot ce nu ai putut să fi? Era sătulă de cel care îi furase până și ultima fărâmă de ambiție.

„Fără iubire nici măcar animalele nu supravieţuiesc. Oare unde e jumătatea mea? Unde eşti tu, iubire? Vino în viaţa mea. Vreau să îţi simt mângâierile, trupul, săruturile. Mai mult decât viaţa, atât te-aş iubi. Ți-aș oferi toate stelele din lume să știu că am parte de dragostea ta. Iar tot ce există este nimic față de ce am putea trăi împreună.”

Plimbarea în parcul Magnoliei, într-o dimineață răcoroasă de primăvară, îi dădu curaj să meargă mai departe. Undeva, într-o lume paralelă avea să-l găsească. Poate și el e într-un parc părăsit așteptându-și aleasa. Poate și el o căuta….ce iluzii! Fața îi era umflată și roșie. Prea multe lacrimi vărsate, prea mult timp irosit. Privi spre cerul înnorat, colorat în mii de picături ce se pregăteau să evadeze. Începuse să plouă, iar în sufletul ei lacrimile nu încetau să curgă. Fierbinţi şi dureroase, se prelingeau pe faţa ei. Se opri pe o bancă tremurând și rugându-se ca totul să se termine acolo. Nici măcar nu observă ființa ce se așezase lângă ea.

„Nu mai plânge”.

Alexandra auzi aceste cuvinte parcă venite de undeva, din lăuntrul ei. Cineva care îi cunoștea suferința și dorința arzătoare. Confuză, privi în jur. Nimeni. Totuși vorbele veneau de undeva. Luă batista din buzunar și își șterse pe rând lacrimile sărate.

– Nu mă pot opri din plâns…

Vântul începu să îşi facă simţită prezenţa. Urlă de parcă atunci ar fi fost sfârșitul lumii. Fata simţea ceva ciudat în inima ei. Ceva nu o lăsa să plece de acolo, ţintuind-o pe acea bancă rece şi străină. Părul începu să i se miște în bătaia vântului, când într-o parte, când în alta. Ochii priveau disperați spre străinul care era lângă ea. Acum îl văzu.

– Dacă vrei te pot ajuta. Spune-mi, de ce plângi?

Când îl privi inima începu să-i joace feste. Bătea când mai repede, când mai încet de parcă era la o competiție de lovituri cardiace. Buimacă, făcu un pas în spate uitând că se află pe o bancă și se lovi la gamba piciorului drept. Încercă să scoată un sunet pe gură, unul singur măcar. Dar ce ciudat! Părea că toate vorbele o luaseră la goană spre o altă destinație. Ochii întrebători ai băiatului continuau să o privească în așteptarea replicii. Asta dacă nu cumva fusese un monolog demn de o piesă de teatru. Într-un târziu, își îndreptă privirea în față.

– Nimeni nu mă poate ajuta. Cel mai bine ar fi să mă pierd în vastitatea Universului.

Băiatul se apropie și mai tare de ea. Tenul său cafeniu, ars de soare, strălucea în bătaia puternică a vântului.

– Aşa gândesc şi eu. Am multe probleme şi nu-mi doresc decât să mor. Un pistol cu un glonț în el m-ar linişti şi m-ar scăpa de necazuri.

Se puse jos pe bancă cu picioarele sprijinite de pământul ud. Ea se mobiliză lângă el, cu palmele strânse în jurul obrazului precum o mare gânditoare.

– Și tu ai probleme?

Își îndreptă obrazul spre ea și o privi de parcă ar fi vrut să-i spună: „Serios? Cine nu are probleme în lumea asta?”

– Da. Mult mai multe decât şi-ar putea închipui cineva vreodată.

Alexandra părea să nici nu-l asculte. Era mult prea preocupată de ea însăși. Când a uitat că pe lumea asta există și ea?

– Eu sufăr din cauza dragostei.

Zâmbind, băiatul o mai privi odată. Frumoasă. Atât de frumoasă încât îi venea să o ia acasă la el și să nu îi mai dea drumul vreodată.

– Asta va trece, vei vedea…

 Se ridică de pe bancă. Cerul se mai limpezi puțin și norii alergau grăbiți spre alte meleaguri. Soarele era încă ascuns dar se știa că este acolo. Precum iubirea. Știi mereu că se află undeva. Vântul rece o făcu pe Alexandra să zgribulească.

– Nu mi-ai spus cum te numeşti.

Tremură și valuri reci de fiori îi dansau în întregul corp.

– Eu sunt Florin.

– Îmi pare bine, Florin. Eu sunt Alexandra.

Îi întinse mâna. O săgetă cu privirea precum un Cupidon. Mâinile lor se atinseră încet, simțind fiecare moliciunea lor. Un moment tăcerea se instală în jurul lor. Câte o frunză ici, colo, traversă parcul în căutarea odihnei veșnice. Singure, ele, privirile, făceau semne disperate de existență în acest parc uitat de lume.

– Dacă vrei ne putem plimba.

Fata îl analiză mirată. Îi venea să-i spună DA și apoi, șocată de împrejurări, voia să dea înapoi. Totuși, ce ar fi rău într-o plimbare? În fond el o scoase din starea aceea de suferință pe care o avuse.

Se uită la el continuu, ca la vederea unei fantome. Iar el o privi blând, afectuos. În inima ei se dădeau două lupte, una pentru da și alta pentru nu. Atâtea argumente și raționalizări, când avea un singur răspuns de dat. Da sau nu.

– Unde locuieşti, Alexandra?

Făcu un pas și se opri vrând să o ia de mână. Era totuși prea repede. Nu o cunoștea, nu știa nimic despre ea. În schimb vedea în ea toată frumusețea de nestăvilit a femeii perfecte. Aceea pe care mintea lui o picta. Frumusețe, delicatețe, finețe, zâmbet încântător. Toate la un loc alcătuiau ceea ce el își propusese încă de mic copil când iubirea pentru sexul feminin devenise o reală aventură.

– Aici în oraș. În lumea asta care te pândește și așteaptă să te înhațe.

Era gânditoare. „Oare ce ascund ochișorii aceștia triști”, își spuse Florin înaintând spre ieșirea din parc.

– Și chiar reușesc?

Îi zâmbi. Un zâmbet de copil ce îi dezmierdă fața.

– Nu neapărat însă tot încearcă, încearcă și nu se dau bătuți.

– E treaba lor, eu nu sunt sigur dacă îmi doresc să înceteze. E mai bine să încerce măcar așa vor vedea că își pierd timpul.

„Ce discuție filozofică purtăm aici, Alexandra! Iar eu nu am reușit să descopăr nimic despre tine.”

– Timpul ăsta care se joacă cu viețile oamenilor.

Alexandra se opri. Scrută parcul în încercarea de a-i mai îngădui câteva minute. Era deja târziu pentru ea iar acasă precis părinții vor sta îngrijorați.

– Oare? Crezi că timpul este de vină pentru tot ce se întâmplă cu noi? Sau noi creăm timpul așa cum ne convine mai bine?

O întrebare ce necesită ani de experiențe și cercetare. Însă discuția aceasta merită notată în carnețel. De mult timp nu a mai stat cu cineva să discute despre filozofia vieții.

– Trec ani, trec zile și în loc să fie bine, este din ce în ce mai rău. Oameni bolnavi, iubiri care mor neîmpăcate, cariere distruse.

Se întristă dintr-odată și își coborî privirea în jos. Florin îi ridică bărbia.

– Iubirea nu poate muri niciodată.

Ploaia încetă dintr-odată. Cei doi rămaseră surprinşi de moment și ochii lor se întâlniră. Tăceau și vorbeau în același timp. Dar era un limbaj înțeles doar de sufletele lor. Florin o luă de mână pe Alexandra și o strânse tare. Fata își retrase speriată mâna.

– Nu știu cine ești, dar nici nu vreau să îmi fac iluzii.

Surprins de această mișcare, se îndepărtă de ea.

– Iluzia este adevărata realitate. Nu ai cum să fugi de ea. Și în plus, ce iluzie este această mare iubire? Nu vezi? Ne știm de câteva minute și deja ne iubim.

„Ne iubim? Iubire? Cerul poate că iubește stelele, deoarece le cunoaște mai bine decât ne știm noi propriile inimi. Soarele poate că iubește Pământul, altfel razele lui nu ar lumina planeta. Dar el? De unde știe că mă iubește? Cum putem să fim siguri că este iubire?”

– Eu o iau din loc. Sunt nevoită, dacă înțelegi, însă ne vom mai vedea, nu?

Scânteia din ochii lui porni din nou într-o avalanșă de speranțe. Respingerea ei, graba de a părăsi parcul, totul părea să nu îi mai acorde vreo șansă. Dar aceste cuvinte îl umplură de lacrimi.

– Sper din suflet, oricum într-o zi vom fi nevoiți să ne privim din nou în ochi.

– Ce vrei să spui cu asta?

Alexandra îl ascultă cu băgare de seamă. Ceva din ea o făcea să mai stea, să mai existe în același loc cu el și să respire același aer.

– Predestinare, iți sună cunoscut?

– Nu neapărat, nu prea cred în așa ceva, îi răspunse ea cu vehemență, de parcă era la școală și trebuia să își expună punctul de vedere.

– Ar fi cazul să crezi, domniță. Pentru că e foarte adevărat.

El trăia. Și acest lucru îl realiză când o atinse. Era atât de viu și această existență o simțea de-a lungul și de-a latul corpului său. Îi stăruia în sânge iar prin vene îi curgea iubirea și admirația față de această copilă recent cunoscută.

– Eu vreau să ne mai întâlnim şi mâine. Îmi face atât de bine să stau de vorbă cu tine, îi zâmbi, iar cu un picior era pe punctul de a face pasul decisiv și a ieși din parc.

– Mâine? Ce cuvânt sacru, mâine.

– Am spus ceva greşit? Nu te mai înţeleg.

– Nimeni nu mă poate înţelege…

Băiatul se întristă dintr-odată și își plecă fruntea. Acum el era cel de neînțeles. El era cel cu probleme. Oare asta era strategia lui de a-o păstra mai mult lângă el? În acest caz, era un egoist iar ea nu avea nevoie de egoiști în viața ei. Își alungă gândurile negre din minte și se concentră asupra lui, îngrijorându-se.

– De ce spui asta? Mă sperii. Să ştii că eu te văd ca fiind o persoană foarte specială, chiar dacă nu am schimbat decât câteva cuvinte…

Suspină. Tot peisajul se transformă dintr-odată. Cerul deveni negru, vântul bătea cu o putere intrinsecă, parcul se preschimbă într-o cenușă. Focul vieții se stinse iar ei erau singurii care îl mai înviorau.

– În faţa morţii nu mai am curaj.

Alexandra începu să înţeleagă…

– Aceleași lucruri le cred şi eu. Ce mult semănăm! Știi, când eram mică, visam de multe ori că mor şi ajung într-un loc mai frumos decât aici pe Pământ. Vedeam îngeri peste tot, frumuseţe răpitoare, era magnific.

– Eu nu prea visam. Dar ştiu sigur că acolo unde vom ajunge într-o zi va fi mult mai bine decât aici. Suferinţa e doar pe Pământ, nu şi în Cer, îi răspunse cu un zâmbet trist, Florin.

– Ai dreptate. De aceea, să ne vedem şi mâine. Vrei?

Undeva, șansa încolțea. Undeva, cineva îl iubea și voia să fie fericit.

– Da. Ne vedem şi mâine la aceeaşi oră. Te voi aştepta.

– Voi fi aici.

Fata se apropie de Florin şi îl sărută. Surprins, o prinse de gât și îi răspunse cu inima bătându-i în întregul corp. Era un sărut al nebuniei, al vieții, al propriei lor existențe. Ceva mai viu nici nu exista. Lumea se oprea în loc lăsându-i pe ei să fie actorii cei mai importanți ai piesei de teatru. Aplauzele chemau inima lor într-un singur loc iar spectatorii băteau în propriul lor piept.

Nimic nu mai era la fel și nici nu mai avea să fie vreodată. Întâlnirea lor a aprins acea candelă a iubirii şi poate ei habar nu aveau.

„Nu știu dacă îți mai amintești când eram împreună și iubirea era mai puternică decât întreaga Galaxie. Erai în stare să faci orice doar să nu mă lași. Uneori te luptai cu tine, când eu dispăream în eternitatea iubirii noastre dar rechemarea mea te făcea să mă ierți din nou. Acum când știu că ai dispărut de tot din viața mea, îmi doresc ca măcar amintirea să nu dispară.”

CAPITOLUL 2  ILUZIA DIN PARC

„Iluzie este iubirea ce ți-o port, căci tu nu cunoști bătăile inimii mele, nici dacă ai fi în interiorul cavității toracelui meu. Și atunci ai putea spune că-i fals, iubire. Tu oricum auzi doar ce-ți convine.”

Mirosul aromat al ceştii de cafea ce venea din bucătărie era ca un balsam pentru mama Alexandrei. O femeie la patruzeci și cinci de ani, scundă și îmbătrânită odată cu vremea. Părul scurt, cu firişoare albe, trecute de anii domnești, păreau a fi semnul unui mare zbucium sufletesc. Se trezi devreme, având o mare bucurie, să pregătească cafeaua pentru ceilalţi membri ai familiei.

Îşi duse mâna la păr, gânditoare şi se pregăti să intre în camera Alexandrei. Ceasul ce pendulă în perete arătă ora șapte iar fata avea azi cursuri de la 8. Trebuia deci să se pregătească pentru facultate. Glasurile mici de păsărele combinate cu schelăiturile seci de patrupede transformau atmosfera dimineții. Înainte de a intra în camera ei se opri în dreptul uşii. Nu îndrăzni să pună mâna pe clanţă căci un zgomot o opri. În bucătărie îşi făcu apariţia tatăl fetei, un bărbat înalt, cu mustaţa bine arcuită, ciufulit şi somnoros din cale afară.

– Astăzi nu am timp de cafea! Mă grăbesc femeie, te rog să îmi faci sandvişul, şi o pupă pe frunte luând o înghiţitură zdravănă.

Femeia se conformă ordinelor stăpânului casei şi pregăti un sandvici cu parizer, caş de oaie şi roşii proaspete. Aşeză cu precizie bucăţile de caş şi roşiile deasupra parizerului iar untul îl întinse pe pâine. Gândurile îi zburau la Alexandra. Trebuia să se trezească singură şi să nu mai facă atât de mult scandal dimineaţa. Mereu aceeaşi problemă, se repeta de parcă era programată să strice ziua celor din jur. Se grăbi să îi slujească întâi bărbatului, ieşit de la duş care o mai rugă să îi facă o favoare. De data asta, sunetul strigătului din bucătărie ajunse până în camera Alexandrei. Scaunul lovit de podea cauză o gălăgie infernală ce reverberă până sus la ultimul etaj al blocului.

Căutând alarma, Alexandra îşi deschise ochii adormiți. În jurul ei, camera arăta ca după război. Hainele aruncate care pe unde, pe scaun, pe pat, lângă bibliotecă, ghiozdanul şi cărţile de facultate pe jos, de parcă tocmai acolo se duse lupta cea mai crâncenă. Se îngrozi privind la încăperea ce mai avea puțin și îi striga în față: salvează-mă! Se ridică în şezut după un moment de chibzuinţă, înăbuşindu-şi râsul. Visul de noaptea trecută îi reveni în minte iar şi iar, precum o reclamă ce o vezi nonstop la televizor. Scutură din cap şi se puse iar pe pernă.

„Dacă nu a fost un vis? Cum ştim noi că suntem în lumea viselor şi nu într-o altă realitate paralelă? Oamenii de ştiinţă au descoperit că realităţile paralele există astfel că este posibil ca undeva eu să exist şi să fiu tot Alexandra însă alegerile să fie diferite. Cum e acum. Pot alege să merg la facultate, să ascult de părinţi sau…”

Ce gând năstrușnic! Până unde putea merge această dorinţă obsesivă de a avea dragoste în viaţa ei? Infinitul nu poate fi infinit dacă alegerile sunt limitate. În mintea ei odihnită, străfulgeră mirosul şi gustul dragostei şi acel băiat ce noaptea trecută i-a invadat spaţiul.

Îşi prinse părul într-o coadă de cal, nu înainte de-al pieptăna şi peria. Oglinda ce se sprijinea de primul dulap închis îi demonstra că frumuseţea ei există. Era o altă Alexandra, o tânără ce tocmai găsise un sens în viaţă şi nu putea să rateze îndeplinirea lui. Îşi trase mâna peste faţă, zâmbind şi făcând diferite fețe. Uneori oglinda îi era cea mai bună prietenă. Mai ales în momentele în care era atât de deprimată şi dorea să găsească consolarea că undeva mai există ceva să o țină pe linia de plutire. În dulap hainele frumos aranjate şi sortate după mărime şi culoare, păreau să-i zâmbească ștrengăresc. Luă la întâmplare o pereche de jeanşi albaştri cu tăieturi la genunchi şi un hanorac cu glugă, de culoarea aramei. Se mai privi odată în oglindă şi ieşi în bucătărie.

– Încă odată dacă îmi mai răspunzi aşa, să ştii că îţi trag o palmă! Pentru ce eşti femeie în casă?

– Dar tu, de ce eşti bărbat dacă nu eşti în stare de…

Se opri pentru un moment, trăgând aer în piept, când o privi în uşă pe fata ei, aranjată şi îmbrăcată.

– Ce-i cu tine? Deja eşti gata pentru facultate?

Ochii mari ai mamei şi cei nepăsători ai tatălui, o făcură pe Alexandra să își lase privirea în jos. Pentru ei, ea nu înseamnă decât ambiţii sau nepăsare. Îşi suflecă mânecile şi îşi legă şiretul de la adidaşi, fără să spună niciun cuvânt. Cei doi părinţi îi urmăriră fiecare gest, analizând comportamentul ei extrem de dubios.

– Nu, nu mă duc la facultate! Am o altă treabă mai urgentă, reuşi să scoată pe gură Alexandra în timp ce cu o mână era pe clanţa uşii.

Mama ei care dintr-odată se preschimbă în Xena, îşi propti mâna de uşă şi ţinea de ea cu toată puterea celor 70 de kilograme.

– Fetiţo! În primul rând, noi te ţinem pe tine, tu nu aduci niciun ban în casă! Nu ai dreptul de a face ce îţi trece prin cap. Iar în al doilea rând, te îmbraci frumos în haine normale şi mergi la facultate!

Lacrimile ce izbucniră din ochii fetei, păreau cristale curgătoare. Dar niciunul din părinţi nu observară râul ce acum făcea parte din faţa ei. Drama era ceva obişnuit în familia Avram, începând de la bunica şi până la cel mai îndepărtat unchi. Îşi şterse lacrimile şi o zbughi în camera ei, închizând uşa cu cheia. Se lăsă în jos şi cu stropi amari îşi certă viaţa.

„De ce mai exist dacă nu sunt liberă şi nu am voie să fac nimic din ce-mi place? Ei nici măcar nu ştiu ce îmi doresc cel mai mult. Nu ştiu de ce suspin noaptea. Pe ei îi interesează să fac o facultate, apoi să am un loc de muncă şi să aduc bani în casă. Dar asta nu sunt eu!”

***

Drumul bătătorit de asfalt îi urmăriră paşii mari ce îi făcea. Cu fiecare respiraţie se simţea tot mai în largul ei. Libertatea era o virtute de care nu avea parte însă şi-o dorea cu ardoare. În jurul ei oamenii îngânduraţi treceau pe stradă, cu capul în jos şi împovăraţi de griji. Îi plăcea să îi urmărească şi să le intuiască povestea de viaţă. Însă de data asta, era o zi atât de specială încât oamenii nu mai reprezentau Universul ei.

Ajunse pe strada Moldovei, în dreptul unui bloc cu patru etaje și sună la interfon la numărul 10. După câteva click-uri, uşa se deschise. Urcă treptele câte două odată şi curând văzu în prag pe Cristian, un băiat de vârsta ei, blond cu ochii albaştri, cu părul făcut ţepi şi o față adormită.

– La ora asta? îi zise, uitându-se la ceasul de pe mână. Până şi păsările dorm încă.

Fata nu îi răspunse ci intrase direct în apartament. Mobilat şi utilat cu gust locul arăta de parcă era proaspăt zugrăvit. Îngrijea întreaga casă cu multă atenție fiind o parte importantă a vieții lui. Coridorul în formă de inimă, deschidea drumul spre living, acolo unde uneori el adormea. Se descalţă rapid şi se făcu comodă pe canapeaua lui roșie din sofa.

– Tu, fericită?

Zâmbetul mirat de pe faţa lui contrasta cu chipul fericit al Alexandrei care credea că nimic nu îi mai poate schimba ziua.

– Trebuie să îţi povestesc, Cristi. Da, sunt fericită. În sfârşit! Când m-ai văzut tu pe mine fericită?

– Sincer?

Tânăra făcu un semn cu capul.

– Până acum, o dată sau de două ori.

Începu să râdă, arătându-şi dinţii albi şi îngrijiţi.

– Atât de deprimantă sunt? Noi ne cunoaştem de mult timp. Şi tu ştii bine că firea mea este aşa. Însă ce vreau să îţi povestesc acum nu o să-ţi vină să crezi!

Cristian se făcu şi el confortabil, întinzându-se lângă ea cu paharul de apă în mână. Sorbindu-l, tot era ochi si urechi.

– Am visat un băiat de care m-am îndrăgostit!

Dacă trecea un trăsnet pe lângă el nu îl minuna atât de tare precum această afirmaţie a prietenei lui. Ochii îi ieşiseră din orbite şi îşi dădu o palmă peste frunte.

– Alexandra, încă visezi? Ce îndrugi acolo? Cum ai putea să te îndrăgosteşti de cineva care nu există?

Fata nu îl băgă în seamă şi continuă.

– Asta vreau să văd. Şi de asta am venit la tine. Vreau să mă ajuţi, să vii cu mine în parcul acela şi să văd dacă băiatul chiar există sau nu.

Flăcăul nu îşi ascunse dezaprobarea. Iluziile sunt cele mai grave forme de demență. De aici şi până la schizofrenie nu era decât un pas. Nu îşi dorea asta pentru Alexandra. Ţinea mult la ea. Era singurul ei prieten. Se întâlneau adesea pentru a discuta tot felul de lucruri interesante şi de cultură generală. Uneori se mai jucau pe calculator sau el îi mai arata ce a descoperit nou în lumea IT-ului, fiind pasionat de acestea. Aproape au crescut împreună, împrietenindu-se de când erau copii iar mai târziu credeau că se vor îndrăgosti şi iubirea lor va dăinui peste veacuri dar soarta nu le fu potrivnică şi îi îndepărtă din calea dragostei. Totuşi, ea ţinea mult la el.

– Nu pot să fac asta, Alexandra. Ai înnebunit?

Fata îl privea cu ochi de căţeluş rugător, împreunându-şi mâinile în rugăciune. Mai sorbi din apă şi se duse până la bucătărie.

– Bine. Dar nu stăm mult, ok? Şi unde vrei să mergem? Care este planul?

Alexandra aproape sări în sus de bucurie. Se apropie de el şi îl îmbrăţişă strâns. Cristi însă se dezlipi rapid de ea, ştiind că pasiunea pentru el posibil să nu se fi distrus în totalitate.

– Păi, mergem aici în Parcul Magnoliei. Acolo l-am văzut. Era atât de frumos. Înalt, ochii căprui, dulci, era un tip zâmbitor. Cred că era mai mic decât mine. Nu l-am întrebat. Are părul făcut ţepi şi este unul din cei mai atrăgători băieţi pe care i-am văzut.

Cristian vru să întrebe „mai atrăgător decât mine?” dar se opri. Îşi imagină că dacă îi va aduce aminte iar de ceea ce a fost, o va tulbura mai rău. Îşi încheie fermoarul de la geacă şi porniră spre iluziile fetei.

***

De la Cristian şi până la destinație, drumul nu durează mai mult de zece minute. Un vânticel subţire îşi făcu apariţia iar pielea Alexandrei deveni de găină. Inima îi bătu tot mai tare, cu fiecare metru avansat pe care îl făcea. Zâmbetul ce o însoţea îi provoca dureri de cap lui Cristian, care nu înţelegea această nebunie a ei. Se temea pentru ea, şi de multe ori se întrebă cum era viaţa lor dacă ar fi reuşit în acea circumstanţă. Dar ea în schimb ţopăia, îşi freca mâinile de corpul băiatului şi râdea continuu. Lumea e într-o criză permanentă dar pentru fata asta nu există nicio problemă! Aparent, dulceaţa şi fericirea şi-au făcut casă în inima ei.

Curând ajunseră în parcul cel vestit. Forfota copiilor care se jucau şi se dădeau pe tobogan şi leagăn le oferea câte un zâmbet pe chip. Îşi aduceau aminte de copilărie şi momentele acelea când nu ştii altceva decât joacă şi curiozitatea de a experimenta tot mai mult. Nu ai nicio teamă şi totul ţi se pare nelimitat. De câte ori nu ai auzit „eşti mic, nu ştii nimic” şi totuşi curajul de a înfrunta munţii şi provocarea de a experimenta şi a cunoaşte pe pielea ta, era tot mai mare.

Copiii se jucau, porumbeii erau atenţi la toţi cei care aveau ceva pentru ei iar bunicii şi părinţii îngânduraţi îi supravegheau cu maximă încordare. Alexandra zări o bancă liberă şi culmea era tocmai banca din vis.

– Uite, hai să ne aşezăm, îi spuse în timp ce alergă spre ea.

Cristi părea mai mult forţat decât binevoitor să îi facă pe plac. Abia îşi târa picioarele până la bancă, în acelaşi timp privind către oameni, căutându-l cu privirea pe acel băiat de care spunea Ale şi care era convins că nici măcar nu vieţuia printre ei.

– Şi acum ce facem? o întrebă în timp ce se aşeză pe bancă.

Alexandra îl privi, îi baga un zâmbet de zile mari şi îl împunse cu degetul.

– Aşteptăm.

„Precum am aştepta veşnicia sufletului, nu? Mda”, gândi el sarcastic în timp ce continuă să repereze măcar o siluetă de băiat tânăr în parc la aceea oră.

– Dacă mi-ai da măcar un indiciu, cum arată? Mi l-ai descris foarte vag. Şi în plus, serios, Alexandra, nu este nici urmă de băiat tânăr în acest parc la ora asta!

Alexandrei i se păru că ridică tonul. Abia acum îşi dădu seama că lui Cristian nu îi făcea plăcere să stea cu ea într-un parc, aşteptând o stafie. Dar sufletul ei îi spunea că Florin îşi va face apariţia precum i-a promis noaptea trecută.

– Îţi mai aduci aminte când discutam noi într-o seară despre visele acelea ciudate în care ştii că eşti într-un vis şi chiar îţi spui asta, însă e atât de real încât dimineaţa, când te trezeşti, te întrebi, am visat sau am trăit asta? îl întrebă ea după un moment de linişte.

Retrăind acele momente şi emoţii când au avut aceste discuţii, Cristian dădu din cap în semn că îşi aminteşte dar durerea din piept nu îi dădea pace. Acela a fost momentul când…

– Vrei să nu-mi mai pomenești, te rog, de asta? E prea dureros!

Alexandra îl îmbrăţişă şi îşi puse capul pe toracele lui, strângându-l puternic. Nu voia să îi provoace amintiri dureroase mai ales că ea a fost singura alături de el când s-a întâmplat nenorocirea. Tocmai când ei aveau acea discuţie, părinţii lui au murit în accident. Iar momentul l-a adus în situaţia critică de a nu mai discuta despre vise niciodată în viaţa lui. Acele nenorocite de vise i-au distrus viaţa!

– Îmi pare rău, dar credeam că ai trecut peste. Au trecut deja patru ani, Cristi. Timpul vindecă orice. Timpul vindecă sufletele şi trupurile noastre. Şi tot el ne ucide. Cu fiecare moment cu care trece şi nu mai vine înapoi.

Clipa declanşatoare a făcut să se aştearnă o tăcere crudă peste cei doi prieteni. Alexandra învinovățindu-se iar Cristian tremurând din cauza amintirii. Un porumbel veni în vizită la ei, întorcându-şi capul şi observând tristeţea din privirea lor. Părea să le spună ”nu mai trăiţi în amintiri şi vinovăţie, căci timpul acesta trece prea repede pentru a vă permite să nu îl cercetaţi”. Îşi întinse apoi aripile şi zbură spre înaltul cerului.

Cei doi erau pierduţi în lumea lor şi nu observară minunata creatură ce a venit cu un mesaj. În timp ce ei priveau, fiecare în altă parte, un câine năstruşnic îşi făcu apariţia, mai mult speriat decât jucăuş. Cineva îl alerga. Un băiat înalt, ochii căprui, părul ţepos şi dat cu gel. Grăbit, se apropie de banca celor doi. Câinele îl trase în aşa manieră încât căzu cu genunchi de asfalt. Alexandra se uită îngrijorată la câine şi apoi la tânărul care părea aterizat din cer.

– Eşti… eşti… bine? îl întrebă ea, surprinsă şi şocată.

Lui Cristi îi veni să râdă de ea, mult ajutătoarea căreia nu îi pasă de nimeni în afară de sine însăşi.

– Da, cred. M-am lovit doar puţin la genuchi. O să-mi treacă, răspunse băiatul, zâmbind şi ridicându-se de jos.

Îi întinse mâna şi Alexandra înflori. Era cu putinţă? Sigur nu avea vedenii? Ce mică e lumea! Da, ea era cea care insista asupra lui Cristi că îl va întâlni aici însă nici măcar nu credea aşa ceva. Şi culmea, se întâmplase! Băiatul din faţa ei semăna izbitor cu cel din vis.

– Eu sunt…

Însă ea, ca să demonstreze înţelepciunea şi deşteptăciunea cu care era înzestrată, răspunse în locul lui, cu o întrebare, de parcă cei doi se cunoşteau deja de-o viaţă şi acum s-au reîntâlnit întâmplător.

– Florin?

Băiatul clipi de două ori iar ochii i se măreau. O cunoştea pe fata asta de undeva? Se ştiau? Al naibii! Nu îi reţinu numele. Cu siguranţă îl va considera un nemernic dacă va vedea că nu o mai știe. Cum va scăpa basma curată?

– Exact, Florin sunt şi tu… eşti…

Comportamentul lui denotă o uitare completă a fetei din faţa lui, ca un soi de lapsus temporar. Oare ştie cine este el, ce fel de bădăran sufletist? Oare îl cunoaşte cu adevărat? O privi câteva momente şi nu îi dădu de cap nicicum. Fata era într-adevăr precum o zeiţă, frumoasă, cu nişte ochi strălucitori, căprui spre verde, părul şaten şi un zâmbet ca al nimănui.

– Eu sunt Alexandra, dar noi ne cunoaştem deja…

– Ne cunoaştem, ne cunoaştem, da… ştiu de la…

Râzând, Cristian nu se putu abţine să nu i-o întoarcă Alexandrei.

– De la cutremur vă ştiţi, cu siguranţă.

Atmosfera se mai relaxă şi toţi începură să râdă la precizarea lui Cristi. Ceva însă nu îi dădu pace în sufletul lui. Cine era ea? Şi de ce simţea un impuls la inimă? Ce putea să însemne asta? El nu era singur, avea o prietenă frumoasă care îl aştepta să se întâlnească şi să-şi continue povestea de iubire. Și care bineînțeles îi dădu în grjă potaia asta lipicioasă. Dar fata aceasta din faţa lui avea ceva ce încă nu întâlnise. O energie puternică îi străbătu întregul corp.

– Acum că ne-am reîntâlnit, te rog să mă scuzi, Alexandra dar eu trebuie să plec.

Îşi lăsă ochii în jos, tristă. Deci asta a fost tot? Unde e băiatul care a sărutat-o noaptea trecută? Unde e acel îndrăgostit prin ochii căruia putea să vadă luna şi stelele? Unde a dispărut acela care i-a spus că o va recunoaşte dintr-o mie?

– Cu mine nu faci cunoştinţă sau şi pe mine mă cunoşti? întrebă Cristian mai mult distrat decât să îi pese cu adevărat de acest băiat pe care Alexandra fără jenă l-a agăţat.

Întinse mâna şi către el şi îl privi pentru o secundă. Îi păru mai cunoscut decât însăşi această frumoasă domnişoară. Cum era posibil?

– Mă scuzaţi de întrerupere dar eu chiar trebuie să fug. Mă aşteaptă…

– Florin, ai spus că ne vom revedea. Ai spus că mă vei recunoaşte întotdeauna când ne vom întâlni. Unde a dispărut asta? Chiar nu am însemnat nimic pentru tine?

De data asta, tânărul stătu pe gânduri. Care din tipele cu care a ieşit este ea? Probabil trebuia să fi fost foarte beat de nu îşi mai aminteşte nici măcar numele ei. Iar acum dacă ea l-ar întreba despre vreo noapte petrecută împreună, el nici măcar nu ar şti ce să-i spună. Dacă i-a plăcut sau nu. Avea doar șaptesprezece ani, era un singuratic, dar în iarnă a avut o escapadă de câteva zile în afara oraşului la munte, într-o cabană şi acolo s-a îmbătat prima dată şi a făcut sex nebun. Upsss, să fie fata cu care a făcut-o prima oară? Parcă nu seamănă. Din câte îşi aminteşte el, tipa aceea era blondă şi cu zece ani mai mare decât el. Poate o fi fost vreo prietenă de-a ei.

– Chiar îmi pare rău… oricât de mult mi-aş dori să mai stau la poveşti cu voi, nu pot. Mă aşteaptă cineva şi deja am întârziat, de aceea cel mai înţelept ar fi…

– Bine, du-te! Trebuia să îmi imaginez că eşti la fel ca ceilalţi!

Picăturile de lacrimi din ochii Alexandrei îi dădură goluri în stomac. Nu voia să facă pe nimeni să sufere. Era un scop al lui în viaţă. „Niciodată nu voi face nicio fată să sufere, prefer să sufăr eu şi să mă consum, decât să văd lacrimi curgând din cauza mea.”

O atinse amical pe braţ şi ea tresări. Era conştientă că el nu îşi mai amintise de ea sau poate el nici măcar nu a visat-o. Cel mai indicat din partea ei era să îl lase să plece. Să nu mai fie aşa de egoistă. Îi trase mana şi se puse pe bancă lângă Cristi.

– Mulţumesc oricum! Ai grijă de tine, Florin!

Cu capul plecat şi picioarele legănându-se, se propti de Cristi şi îl cuprinse într-o îmbrăţişare strânsă. El, degajat și victorios îi răspunse înapoi îmbrăţişării. Florin se îndepărtă de banca lor, cu câinele în lesă. Contrariat, gândul că acea fata îl cunoaşte, nu îi dădea linişte. De unde ştie de el? Îi veni brusc o idee. Se întoarse către banca lor.

– Hey, dacă tot mă cunoşti, uite îţi propun ceva. Hai să ne vedem mâine în centru. Vreau să te cunosc şi eu. Să ştiu şi eu despre tine şi ce anume ţi-a provocat lacrimile şi tristeţea. Eşti de acord?

Alexandra avu impresia că soarele a ieşit dintre nori după multă vreme şi schiţă un zâmbet.

– Sigur. La ce oră?

– Pe la ora 18 e bine? Acolo la statuie la Mihai Viteazul.

Zâmbi şi îi răspunse că acolo e perfect. Florin alergă spre ieşirea din parc cu Macho în lesă, curios şi zăpăcit.

Nu ştia ce să mai creadă, oare e aievea sau visează? El vrea să o cunoască? Parcă nu a auzit bine. Şi totuşi asta i-a spus. Înseamnă că şi-a amintit. Da, mai mult ca sigur, altfel nu s-ar fi întors înapoi cu propunerea. Cristi era impasibil, în gândurile lui învechite.

– Deci, ce mai zici acum? Sunt nebună?

Strâmbă din nas şi o înghionti. Poate că avea dreptate dar logic nu era cu putinţă. Şi în plus se vedea pe el că habar nu avea cine e ea.

– Mda… ai cam nimerit-o, sincer. Asta e părerea mea. A venit băiatul, a căzut aici lângă bancă, tu i-ai nimerit numele şi asta a fost. Felicitări! Ştii să joci foarte bine teatru. Îmi place.

Îl lovi în joacă peste umăr. După atâta timp, aşa îi vorbea? Asta era părerea lui despre ea? Că inventează totul şi că joacă teatru? Poate ar fi mai indicat să nu mai vorbească o bună perioadă de timp cu el. Să îi dea o lecţie.

– Mulţumesc de prea crunta sinceritate! Însă eu am nevoie de un prieten, nu de un duşman!

Se ridică de pe bancă şi, cu paşi mari, părăsi parcul, lăsându-l singur pe bancă.

– Duşmani… vezi să nu! O zi bună şi ţie Ale! strigă el după ce fata se îndepărtă, însă ea nu-l mai auzi.