„Ultimii martori” – Svetlana Aleksievici

În urmă cu un an și ceva am citit cartea „Războiul nu are chip de femeie” de Svetlana Aleksievici. Pe atunci încă nu aveam blog-ul, așadar am scris o impresie doar pe Facebook. Cu toate că mi-a plăcut acea carte și așteptam cu nerăbdare să citesc și celelalte cărți ale autoarei, mi-a luat mult timp să îmi fac curaj să mă apuc de „Ultimii martori”. Sunt cărți dure, care îl marchează pe cititor. Iar dacă în cartea „Războiul nu are chip de femeie”, citim mărturiile unor femei care au participat la război, în cartea „Ultimii martori”, protagoniștii sunt persoane care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial erau copii.

„Prin sat oamenii începuseră să șoptească deja: E război! Mama se frământa: ce să facă? Eu mă gândeam la un singur lucru: să treacă ziua aceea. Nimeni nu-mi explicase că războiul nu ține numai o zi-două, ci poate să dureze chiar foarte mult.”

Vă puteți imagina cum ar fi să îți vezi casa arzând, părinții și frații uciși în fața ochilor tăi? Cum ar fi să te trezești într-un lagăr de concentrare, să îi vezi pe cei din jurul tău dispărând, fără să mai revină vreodată, iar apoi, dintr-o dată, fără să-ți dai seama, să realizezi că tu ai scăpat? Că ai reușit cumva – nu știi nici tu prin ce minune – să ieși din lagăr și să fii dus la o casă de copii?

„Nimeni nu ne alinta niciodată, dar nu plângeam după mama. Nici un copil de acolo nu avea mamă. Chiar uitaserăm cuvântul acesta…”

Mărturiile persoanelor din această carte sunt absolut cutremurătoare. Te înfioară, te răscolesc și te determină să plângi. Atâta durere, atâtea destine distruse! În timp ce unele persoane au reușit să își refacă viața după încheierea războiului, altele au rămas cu traume pentru tot restul vieții. Unii dintre cei care au fost copii în timpul cumplitului eveniment au rămas cu teamă față de zgomote sau față de diverse alte lucruri.

„Vecinii noștri aveau o fetiță surdă…

Toți strigau: „Război! Război!”, iar ea alerga la sora mea cu păpușa și cânta. Deja nici copiii nu mai râdeau. „Ce bine”, îmi spuneam eu, „ea n-a auzit de război”.”

Copiii mai mari reușeau să se integreze între partizani și să contribuie la activitățile lor. Cei mici, în general ajungeau la casele de copii. Mamele erau adeseori nevoite să își părăsească copiii la rude sau la casele de copii, pentru a le salva viața. Copiii vedeau cum familiile și cunoștințele le erau ucise, chiar sub ochii lor.

„Dar pe tata l-am pierdut. În Leningrad, tuturor le mureau tații, ei mureau cel mai repede, mamele supraviețuiau. Probabil ele nu trebuiau să moară. Cu cine am fi rămas noi?”

Cât despre ce mâncau, este îngrozitor și numai gândul. Se știe că a fost foamete pe perioada războiului. Într-adevăr, și eu știam de la rudele mele mai în vârstă, care au trăit în acea perioadă, că mâncarea era un lux. Însă una este când auzi ce povestesc români care au trăit în perioada aceea, și cu totul altceva când citești mărturii ale celor care au trăit chiar în „miezul luptei”. M-au șocat mărturiile în care se vorbea despre foamete, despre ce erau dispuși să mănânce pentru a nu muri de foame, despre ce mâncau. V-ați imaginat vreodată cum ar fi să fiți nevoiți să mâncați iarbă și scoarță de copaci? Dar să pândiți un șoarece, că doar-doar iese din gaură și îl puteți prinde să îl mâncați? E crunt, e teribil și doar să citești despre așa ceva!

„Stăm noi și ne gândim: Dacă prindem un șoarece (în timpul războiului se înmulțiseră, și în casă, și pe câmp), oare am putea să-l mâncăm? Oare pițigoii se mănâncă? Dar coțofenele? De ce mama nu ne face supă din râmele grase?”

Nici nu ne putem imagina ororile pe care le-au trăit oamenii, inclusiv copiii, în acea perioadă. Fete de doar câțiva anișori își puneau la piept frățiorii mici, în speranța că îi vor putea hrăni și ține în viață, odată ce rămâneau orfani. Mulți copii nu știau ce înseamnă „tata”, dar unii dintre ei ajungeau să nu mai aibă cui spune nici „mama”. Luptau pentru a se salva reciproc, și fiecare pe sine.

„Ai mei au dispărut undeva, în timpul unui bombardament… Mi-au povestit mai apoi vecinii: plecaseră amândoi să mă caute. Dăduseră fuga la gară…

Am cincizeci și unu de ani, am deja copiii mei. Dar oricum o vreau pe mama…”

Copiii războiului nu au crescut cu mâncare, jucării și dragoste părintească. Ei au crescut printre cadavre umplute cu sânge, printre oameni spânzurați. Unii dintre ei vedeau cum în lagăr erau duși oameni – adulți și copii deopotrivă – și tot ce rămânea în urma lor era un fum negru.

Cu toate că este o carte dură și care îl răscolește pe cititor, nu îmi pare rău că am citit-o. astfel de cărți sunt o dovadă a ceea ce a fost, sunt o lecție pentru noi, cei care am auzit despre război doar din cărți și de la rude. Astfel de mărturii vor putea fi cunoscute doar din cărți de către generațiile următoare. Ar fi bine dacă ar ajuta la trezirea omenirii, să poată evita astfel de atrocități de la a mai avea loc vreodată.

Dacă vreți să aflați ce părere mi-a lăsat și cartea „Războiul nu are chip de femeie”, vă redau în continuare ce am scris despre ea pe Facebook, atunci când am terminat-o de citit:
„Am terminat de citit cartea “Războiul nu are chip de femeie”. Desigur, nu este o lectură ușoară, sau o carte pe care să o citești pentru relaxare. Însă mi-a plăcut.
Este o carte bazată pe mărturii reale ale femeilor care au participat efectiv la război. Dacă în filmele de război, vedem femei doar în calitate de asistente, din această carte aflăm că femeile au fost mult mai implicate în război decât ne-am imaginat, probabil, cei mai mulți dintre noi. Alături de bărbați, si ele au luptat cu îndârjire. Da, au existat și asistente, care tratau răniții, însă munca lor nu se rezuma la a-i îngriji pe cei răniți, ci și la responsabilitatea de a aduna răniții de pe câmpul de luptă. Totuși, alături de acele femei, au fost altele care au luptat umăr la umăr cu bărbații, femei-comandant în linia întâi, femei-comandant la geniști, și câte și mai câte…
Însă cartea nu este doar despre luptele propriu-zise, ci conține mărturii-povești ale femeilor care au privit războiul din diverse unghiuri. Unele au participat activ pe câmpul de luptă, au fost decorate, altele povestesc războiul din alte puncte de vedere, cum ar fi iubirea din timpul războiului.
Cartea conține mărturii care ne fac să înțelegem că războiul nu a constat doar în bătăliile dintre națiuni, ci și în trăirile pe care le-au avut oamenii de rând pe parcursul războiului. Aflăm cum au trăit oamenii în acea perioadă, cum femeile-partizan își apărau patria, în timp ce purtau proprii lor copii în spate, pentru a nu-i pierde.
După părerea mea, este o carte extraordinară, din care avem de învățat multe lucruri. Cu siguranță, citind această carte, vezi războiul așa cum a fost el, dincolo de arme și de crime. Afli despre sentimentele care îi încercau pe oameni în acele vremuri și despre greutățile prin care au trecut, atât cei de pe front, cât și cei care îi așteptau acasă pe cei dragi.
Recomand cu încredere această carte, oricui este dispus să pătrundă în trecut, să afle adevărurile nespuse care țin de cel de al Doilea Război Mondial.”

0 thoughts on “„Ultimii martori” – Svetlana Aleksievici

  1. O carte extrem de sensibilă și o recenzie extraordinară, felicitări! <3 Am obiceiul de a trăi evenimentele alături de personaje, de a mă revolta, de aceea, am nevoie de curaj pentru a începe acest roman, mai ales că este vorba despre personaje copii…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: