„Păpușile” – Cristina Nemerovschi

Cei care îmi urmăriți blogul probabil știți deja că ador cum scrie Cristina Nemerovschi. Chiar și așa, continuă să mă surprindă cu fiecare nouă carte pe care o citesc, semnată de ea. Recunosc că și eu am avut prejudecăți în ceea ce privește cărțile Cristinei, una dintre aceste cărți fiind chiar „Păpușile”. Însă prin poveștile ei și prin stilul caracteristic m-a convins că scrie din suflet și pentru suflet. Personal, găsesc în cărțile ei o profunzime aparte, care îi dă de fiecare dată poveștii un plus de sensibilitate.

„Oamenii pe care-i iubim nu ar trebui să aibă voie să moară.

Dacă iubirea noastră nu schimbă ceva în ei, nu-i face invulnerabili în fața morții, ce mai contează?”

Așa cum puteți citi și în descrierea de pe copertă a cărții „Păpușile” de Cristina Nemerovschi, aceasta prezintă o poveste despre iubire și moarte. Însă nu este vorba despre o iubire clasică, ci despre una cât se poate de modernă și de interzisă. Este vorba despre povestea Dorei și a Lunei, două fete tinere, care se iubesc și formează un cuplu, cu toate că nu sunt lesbiene.

„La început n-au fost cerul și pământul. La început au fost Dora și Luna. Luna și Dora. Lunadora. Doraluna. De fapt, n-au fost Dora și Luna, ci au fost păpușile cele adevărate: Dora Minodora și Luna Betiluna.”

Timp de trei ani și jumătate, Dora și Luna formează un cuplu, se iubesc, se distrează și petrec momente de neuitat împreună. Provenite din familii bune, cu o stare materială care le permite să își împlinească toate poftele și dorințele, cele două fete au totuși o luptă grea de purtat. Anume, aceea de a-și proteja relația, care este neacceptată, în special de tații lor. Dora și Luna au multe lucruri în comun, unul dintre ele fiind că amândouă au crescut o bună parte din viață fără mamă.

„Ca s-o spun pe scurt, am fost o adolescentă înțeleaptă, cool, altfel, rebelă, intensă și superficială, dacă, din nou, o exista vreun univers posibil în care combinația asta aparent trăznită de trăsături să aibă vreun sens.”

În ciuda faptului că toată lumea e oarecum împotriva relației lor, Dora și Luna se iubesc și au parte de clipe minunate împreună. Au un loc al lor, știut doar de ele, unde se pot desfășura așa cum își doresc. Însă sunt și momente în care fiecare preferă să desfășoare o altă activitate, separat. De exemplu, Luna merge la petreceri, în timp ce Dora doarme. Luna merge la mare cu vechea ei gașcă, timp în care Dora rămâne acasă.

„Luna fusese blândă și bună, și frumoasă. Fusese genul de om la care e greu să ajungi și să-l cucerești, cu toate că era atât de deschisă, atât de exuberantă și de nebună. (…) O iubisem pentru că semăna cu partea din mine de care îmi era frică, și o iubisem pentru ce era în plus față de mine.”

Un astfel de moment este crucial pentru ele. Luna pleacă la mare, iar Dora decide să îi pregătească o surpriză pe când revine acasă. Lucrurile nu decurg însă așa cum se aștepta Dora, iar finalul este unul tragic. Să fie acela momentul în care s-a adeverit o profeție veche de 15 ani, în care Lunei i s-a prezis că va muri la 26 de ani?

Cartea este scrisă din punctul de vedere al Dorei, care povestește despre trecutul lor împreună. Este o mărturie a ei, referitoare la modul în care s-au cunoscut, la povestea lor de iubire, la momentul în care a pierdut-o pe Luna și la timpul care a urmat după tragicul eveniment.

„Uneori, crezi că știi moartea. O vezi în jurul tău, ești conștient că ea există și că, în timp, se va apropia tot mai mult de tine. Îți vezi murind străbunici, bunici, vecini, unchi, mătuși, poate un părinte. Nu-ți pare ceva străin moartea. Până într-o zi, când vine la un pas de tine și calcă peste inima ta așa cum ar trece în viteză un camion pe un pod de sticlă, fărâmițând totul și împrăștiind cioburi. Abia atunci îți dai seama că tot ceea ce credeai că știi despre ea era doar unul dintre învelișurile ei blânde, nu tot adevărul. Abia atunci înțelegi ce e moartea.”

Cartea ne face martorii suferinței Dorei. Citind, simțim cât de puternice au fost sentimentele lor, cât de frumoasă a fost iubirea dintre ele. Dar dincolo de bucuria de a lua parte la o poveste de iubire neconvențională, dar sinceră, simțim durerea pierderii persoanei iubite.

„Am citit cândva într-o carte așa, aproximativ: „să mori probabil că e greu, dar nu cred că se compară cu a fi lăsat în urmă.” Uneori cred și eu la fel. Alteori, nu. Mi se pare un egoism deplasat să compari durerea cuiva care moare cu durerea cuiva care știe că va avea de trecut cea mai grea încercare: să trăiască fără cel care moare. Dar totuși să trăiască. Sunt diferite. Moartea înspăimântă, oricum ar veni ea, atunci când are scris pe ea numele tău.”

Mi-a plăcut enorm cartea, dar finalul m-a făcut să plâng. Știam deja despre ce este vorba, pentru că se povestește despre moarte încă de la începutul cărții. Însă modul în care Dora își expune sentimentele și gândurile în încheierea poveștii ei cu Luna mi s-a părut cât se poate de intens și de plin de încărcătură emoțională. Așadar, dacă vă doriți o lectură care să trezească în voi gânduri și sentimente deosebite, puternice, atunci trebuie să citiți „Păpușile”.

Cartea „Păpușile” de Cristina Nemerovschi poate fi comandată de pe site-ul Editurii Herg Benet.

Puteți citi impresiile mele despre alte cărți scrise de Cristina Nemerovschi:
„Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”
„Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes”
„Rockstar”