Anna și Lyosha – Alina Șerban

Lemnele pocneau molcom în sobă iar pe o masă, nu prea departe, o farfurie cu mâncare stătea neatinsă de câteva ore. Pe pat, sub o plapumă brodată cu flori dormea dusă o femeie. Respirația îi era greoaie de parcă fiecare gură de aer ar fi fost o corvoadă, dar asta nu o împiedica totuși să aibă un somn profund. Lângă ea, pe noptiera improvizată din lemn, se aflau două rame mici și strâmbe cu două poze scorojite. Strânseseră cam trei degete de praf lângă ele, semn că erau atât de dragi că nu se punea problema să fie mutate de acolo. Adevărul e că nici nu prea aveai unde. Era o casă mică cu doar două cămăruțe, atât cât să-ți poți duce bătrânețile acolo. Dar Lyosha și Anna nu se plângeau, nici nu le trebuia mai mult. Ce ar fi putut ei face cu un conac? Mai nimic. Ș-apoi, copilul le crescuse și își luase zborul de acasă și toată agoniseala i-o dăduseră lui ca să se poată întrema la oraș. Așa că, dragă cititorule, ce aveau le era suficient. Cu toate astea Lyosha continua să muncească pe brânci, doar-doar s-o întoarce mândria lor să-i viziteze ș-atunci să vezi cum aveau să-l primească. Din pricina aia se afla atunci afară pe un ger de îți îngheța sufletul. Când în sfârșit s-a adunat pe acasă a găsit totul așa cum ți-am descris; mai puțin focul, care se duse.  Gârbovit de frig   s-a așezat pe marginea patului și a privit descumpănit în jur. Fusese o zi grea și fără prea multe roade. Aruncă un oftat greoi și își lăsă capul să îi cadă  în palme. Era cu neputiință.

Anna se trezi și punându-i o mână pe umăr îi spuse:

— Nici azi?

— Nici azi, răspunse supărat bărbatul.

— Lasă, mâine are să fie o nouă zi, spuse blând ea.

Lyosha zări mâncarea neatinsă și parcă se posomorî și mai tare.

— De cât timp e acolo?

— Să tot fie vreo două ceasuri.

— N-ar trebui să mai irosim așa. Acuș vin sărbătorile și poate vine băiatul.

Și zicând acestea Lyosha se însufleți numaidecât. Se duse către noptieră și luă una dintre rame după care se așeză lângă nevastă.

— Tare îmi e dor de el, dragul tatii.

— Are să vie acasă ș-atunci o să-l vedem, spuse Anna împăciutor.

A doua zi, chiar când se crăpă de ziuă Lyosha pornise prin sat să caute de muncă. Era un om priceput la toate. Oamenii locurilor țineau tare mult la el și la nevastă-sa, însă credeau că li s-a cam dus vremea. Pe ulițe, pe la porțile înalte puteai auzi șoapte. Le auzea și Lyosha, dar nu le dădea importanță. El își făcea drumul știut în fiecare dimineață. Se oprea la hanul lui Benedek, doar pentru a schimba o vorbă, două ș-apoi își vedea de treabă. Mergea mai apoi din poartă în poartă întrebând dacă exista ceva de lucru, ș-apoi muncea până seara când îl strângea soarele în brațe.

— Bună dimineața, Lyosha, strigă din ușa hanului unul dintre vecini.

— Bună dimineața, Gergo. Da’ numa spune, ce cauți la ora asta aici?

— Iaca, ce să caut, la un pahar de vorbă, răspunse omul vesel. Da’ dumitale? Tot cu munca?

— Păi, nici nu știi când poa’ să vină băiatu să mă vadă. Dacă n-am de toate? Și tu știi pe băiatu meu. El stă colo la oraș și are să vrea să aibă și aici ce are acolo.

Gergo l-a privit ușor descumpănit și a aprobat din cap. Era prea dimineață. Lyosha își ridică ușor basca în semn de salut și o porni la pas. Și așa făcu în toate zilele, fără să crâcnească. Într-o după amiază, însă, pe când tăia lemne în curte, venise la poartă un vizitator. Într-un suflet alergară Ana și Lyosha crezând că le era băiatul. Posomorâți îl poftiră pe bărbat în curte bucuroși că le mai călca cineva pragul.

— Ziua bună! Mă aflu în trecere pe aici și caut ceva d-ale gurii. Am câțiva galbeni la mine, dacă asta o să-mi fie de folos, spuse el însuflețit.

— N-am putea să cerem bani, răspunse Anna cu blândețe. Unde mâncă doi, mai mâncă unu. Noi ne așteptăm băiatul. Are să vie numaidecât, da până atunci dumneata ești binevenit.

Străinul le mulțumi pentru bunăvoința lor și le păși în casă. Acolo fu uimit de puținul pe care cei doi bătrâni îl aveau. De unde puteau oare să-i dea și lui? Îi era peste putință să înțeleagă. Se așeză totuși la masă, îndemnat de Lyosha care nu mai contenea să zâmbească.

— Și, ce te-aduce prin părțile astea? Se interesă Anna.

— Sunt călător, merg unde mă duc picioarele.

Femeia îi zâmbi și se apucă să așeze masa împreună cu bărbatul ei. Omul notru îi privea cu drag și deși dori să îi ajute, aceștia refuzaseră politicos. În cele din urmă apăru dinaintea lui un mic ospăț. Supă de pui fierbinte, pâine de casă aburindă și câte și mai câte. Ai fi zis că bătrânii știau că vine, așa de multă mâncare era. Înainte să mănânce, Lyosha luă poza cu băiatul și o privi îndelung după care o așeză cu gesturi stângace pe noptiera din lemn.

— E băiatul meu. E cam de vârsta dumitale, spuse bărbatul mai mult pentru el.

— Nu stă aici? Întrebă vizitatorul.

— Nu. E plecat demult la oraș. Acolo îi e mai bine, răspunse Anna. Noi sperăm că are să se întoarcă să ne vadă. E băiat deștept, a terminat o facultate.

Spunând asta bătrâna își trecu palma peste față și își gonise lacrimile de pe obrajii uscați.

— Tare ne mai mistuie dorul, oftă ea.

— Noi nu ne-am pierdut speranța, spuse Lyosha dintr-o suflare.

— Mă bucur. Să știți că băiatul e norocos să aibă așa părinți, bărbatul se îndreptă de spate și le zâmbi împăciuitor.

— Facem și noi ce putem, se repezi Anna să spună.

— Vă mulțumesc pentru masa îmbelșugată. D’acu am s-o iau din loc.

— Nu vrei să rămâi peste noapte? Întrebă bătrânul.

— Nu. Bag de seamă că nu ai nici dumitale prea mult loc. Nu vreau să vă fiu povară. Am să-mi văd de drum. Îmi va ieși mie un han în cale sau vreo căpiță de fân.

Întradevăr, Anna și Lyosha n-aveau decât un singur pat. Cu toate astea ar fi vrut să-l ajute pe om așa că i-au zis de un loc unde putea să se odihnească de peste zi. El le-a lăsat în schimb câțiva galbeni pe masă, fără ca cei doi să vadă. Altfel nu i-ar fi acceptat. Era deja seară când omul nostru o luă la pas prin sat. În urma lui, încadrați de poarta înaltă de lemn, stăteau cei doi bătrâni care nu conteneau să se bucure că a mai trecut cineva și pe la ei să le deschidă ușa.

Nu departe de acolo, călătorul dădu peste câțiva săteni adunați în fața unei case. Semn că ziua era deja pe încheiate și nu mai rămăsese altceva decât să se stea la vorbă. Întrebând pe unde s-o ia ca să găsească un loc pentru tihnă se pomeni că aude ceva la care nu se aștepta.

— Seara bună! Uite io vin din deal de-aicea și mă întrebam încotro trebuie s-o apuc ca să găsesc un loc pentru odihnă? Bătrânii de la casa de colea au spus că ar fi un han pe aici, călătorul gesticulă spre căsuța Annei și a lui Lyosha.

— De acolo vii dumneata? Întrebă un bărbat.

— Da. Tare amabili au mai fost cu mine.

— Așa sunt ei. Ajută pe toată lumea, păcat de ei, săracii, spuse o femeie.

— Da’ de ce? Întrebă călătorul.

— Apăi, de când le-o murit băiatu, nu mai sunt pe lumea asta, femeia dădu din cap cu părere de rău.

— Nimeni n-are inimă să le spună că băiatu n-are să mai vie acasă, cineva continuă.

Omul nostru se uită pentru ultima dată la casa celor doi și oftă supărat. Pentru un moment se pitise așa o liniște urâtă, dar n-a avut sorți de izbândă pentru că pe dată cineva a gonit-o.

—E un han ceva mai sus. Ține-o așa, de-a dreptul ș-o să dai de el, spuse un bărbat în timp ce-și potrivrea basca.

—Mulțumesc.

Omul găsi hanul și mai apoi plecă de acolo mai departe.

Lyosha și Anna trăiră în continuare în căsuța și în lumea lor așteptându-și băiatul.

Și poate că-l mai așteaptă ș-acum să intre pe poartă, dacă nu cumva s-au prăpădit deja.

2 thoughts on “Anna și Lyosha – Alina Șerban

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: