Anticariatul – Adrian-Petru Stepan

 

Trecusem de nenumărate ori pe la răspȃntia celor două străzi cu nume complicate ȋn drumul către şcoală şi ȋnapoi, dar nu ȋl văzusem decȃt tȃrziu, ȋn cea de-a doua toamnă petrecută la Damasc, ȋntr-un asfinţit. Mă oprisem cu Danilo, nu ȋmi amintesc pentru ce motiv, pe cele două imense pietre ce străjuiau capătul străzii ce cobora pȃnă la acest mic scuar. Poate că privirea ne era atrasă, cȃnd ne opream, cȃteodată, aici – şi ne opream des fiindcă ne ȋntreceam ȋn a iznovi poveşti fabuloase ȋn jurul locului pe care ȋl credeam un colţ al cetăţii antice – de Jaguarul alb, interbelic, pe care se aşternea mereu praful roşiatic de pe drum şi curăţat de cineva la fiecare două zile, ce stătea nemişcat, ȋn celălalt capăt al piaţetei, ȋntre doi sicomori, o piesă de mobilier urban ce ne privea cu farurile sale rotunde şi ne fascina cu liniile curbe, prelungi, feminine.

— Che bella! exclamase Danilo cu privirea fixă si mintea furată.

Nu ȋmi era greu să identific ȋnspre ce se uita cu figura aceea visătoare a italienilor fascinaţi de o femeie, deşi noi eram doar nişte puşti dintr-al cincilea an de şcoală. Insă eu nu o văzusem decȃt o clipă, un chip rasat ce se ȋntorcea de la fereastra largă a anticariatului, străjuită de ghivece de flori albe şi galbene, lăsȃnd loc părului lung şi arămiu ce strălucea ȋn lumina crepusculului ce numai ȋn oraşele de la marginea deşertului are atȃta magie.

Următoarea săptămȃnă ţesusem istorii nemaipomenite pe marginea acelui loc cu o denumire fascinantă scrisă cu litere de mȃnă deasupra intrării: “antiquaire”. Fiecare seară ȋmbibată cu aromele picante ale restaurantelor din oraşul de jos şi ritmurile nostalgice ale cȃntecelor arăbeşti ale radioului de stat o petreceam pe cele două pietre pȃnă ce uşa magazinului era ȋnchisă tȃrziu, la lăsatul ȋntunericului, de o doamnă ȋn vȃrstă, sobră, uscăţivă, ȋnsă dreaptă şi elegantă, ce privea peste capetele tuturor, undeva ȋnspre deşert. Cum se ȋntȃmpla să pierdem mereu ieşirea frumoasei de la fereastră rămȃnea un mister care ne frustra, ȋnsă nu ne băteam noi capul cu descifrarea misterelor; la vȃrsta aceea doar ne doream să le trăim, nu să le risipim.

— Nu e un simplu magazin de cărţi vechi, cum suntem noi obişnuiţi să găsim ȋn locuri cu denumirea asta, ȋmi explicase tata, pe care ȋl chestionasem cu privire la acel loc misterios descoperit de noi ȋn inima Cartierului francez. Intraţi ȋntr-o zi şi o să descoperiţi istoria Orientului acolo. Iar bătrȃna… doamna Aaeesha cunoaşte sumedenie de poveşti fascinante pentru nişte puştani.

Tata era ataşat cultural al ambasadei noastre din Damasc. O denumire paşnică pentru activităţi secrete de-ale oamenilor mari. Dar era ȋnceputul anilor ’80, Ceauşescu era prietenul lui al-Assad, Hafez, colonelul-dictator ce mă fascina, deci munca tatei nu era periculoasă. Eu ȋnvăţam la o şcoală grozavă, alături de copiii altor diplomaţi străini şi funcţionari ai guvernului sirian şi mă ȋmprietenisem imediat cu Danilo, băiatul “ataşatului cultural” italian şi cu Jacques, unul din fiii ambasadorului francez. Insă cu Danilo aveam ȋn comun plăcerea de a scorni poveşti, de a ne imagina ȋntȃmplări fantastice după ce zăream cȃte o persoană care ne părea a fi demnă de o poveste ori un loc misterios, precum scuarul ăsta, cu cele două blocuri de piatră pe care stăteam ȋn multe după-amiezi bălăngănind ȋn gol picioarele şi pălăvrăgind pȃnă ce oboseam ori ne ȋnfricoşam de propriile plăsmuiri ȋngrozitoare. Damascul de atunci era o lume colorată şi paşnică, oamenii construiau şi povesteau, nimeni nu ȋşi imagina că războiul va bȃntui cetăţile-oraşe dinspre deşert şi va transforma capitala milenară ȋntr-un loc al fricii şi obloanelor ȋnchise.

După ce ne săturaserăm de a ne imagina ce anume era femeia aceea ce ne fascinase – se ȋntȃmplase ȋn aceeaşi seară să o transformăm din prinţesă arabă ȋn vampir terifiant ce se hrăneşte cu sȃngele copiilor – ne făcurăm curaj să intrăm ȋn lumea ei fabuloasă ce trebuia musai să se deschidă ȋn spatele uşii de lemn ce scȃrţȃia uşor după ce ȋi apăsai mȃnerul de alamă terminat cu chipul unui porumbel. Adunasem nişte lire, Danilo mai multe, eu mai puţine, pentru a cumpăra ceva de acolo, poate o armă beduină sau vreo hartă care să ne dezvăluie locul unei comori, fiindcă cui altcuiva ar fi putut dezvălui ea un secret atȃt de mare cum e o comoară decȃt unor puşti ce spuneau cele mai frumoase poveşti?

— Bonjour, Messieurs! ne-a spus ea, lăsȃnd stiloul cu care pȃnă atunci scrisese la o masă decorată cu flori şi şerpi aşezată sub scara ce urca ȋnspre etajul plin şi el de obiecte misterioase.

Se apropia de noi şi aveam impresia că pluteşte, că picioarele sale subţiri, ce se zăreau de sub fusta colorată ce cobora decent mai jos de genunchi, pluteau peste duşumeaua ȋntunecată. Avea o frumuseţe sălbatică, nici arabă, nici europeană, un mix ȋntre eleganţă şi sexualitate debordantă. Ochii cenuşii – o singură dată mi-a mai fost dat să văd asemenea ochi ce ȋnchideau ȋntr-ȋnşii furtuna deşertului – ne priveau hipnotizȃndu-ne ȋn vreme ce ne zȃmbea şi ȋşi ȋndepărta părul lung şi arămiu ce ȋncerca să ȋi acopere. Nu e altceva mai fascinant pentru un copil-bărbat decȃt imaginea unei femei voluptuoase la zenitul vieţii ȋn semiobscuritatea unei camere mustind de taine. Sexualitate şi mister, cele două chei ale sufletului masculin.

Parcă ne cunoşteam de cȃnd lumea, ne spunea pe nume fără să ne fi prezentat, ne vorbea despre locurile din care veneam de parcă ar fi trăit acolo. Cȃnd ne luă pe fiecare de mȃnă să ne conducă la etaj parcă ne desprinserăm şi noi de podeaua aceea veche şi ȋntunecată şi plutirăm ca nişte ȋngeri miraţi pȃnă ȋn inima rafturilor cu cărţi.

Dacă parterul era plin de obiecte a căror poveşti vorbeau de istoria ȋntregii lumi, de la faraoni la nazişti, etajul era o lume a cărţilor. Papirusuri fără vȃrstă, cărţi europene, enciclopedii, Biblia şi Talmudul, raiul oricărui cititor.

— Pentru ele aţi venit? ne ȋntrebă ea apropiindu-se de fereastră pentru a trage draperia peste fereastra prin care soarele bătea oblic, desluşindu-ne cȃteva riduri ȋn colţul zȃmbetului ei. De obicei, copiii sunt atraşi de obiectele de jos. Şi nu aveţi cum să faceţi excepţie. Dar ştiu că vouă vă plac mai mult poveştile, iar pe ele le găsiţi printre coperţile de aici.

Deschise un exemplar mare şi colorat dintr-O mie şi una de nopţi. Degetele sale, cu pielea măslinie lucind ȋn puţina lumină, se plimbară peste litere.

— Cred că ştiţi toate istoriile din cartea asta, spuse ea, punȃnd-o la loc şi ȋndreptȃndu-se ȋnspre capătul rȃndului, de unde scoase o cărţulie ascunsă ȋn spatele celor frumos expuse cu cotorul la vedere. Este povestea a două prinţese ce s-au născut mulţi ani ȋn urmă ȋntr-un popor din munţi ce ȋl ȋmpăcase pe Dumnezeu cu Lucifer.

Ne aşeză pe două scaune de catifea, iar ea se aşezase ȋn faţa noastră şi vorbea. Rar ȋşi mai arunca ochii peste rȃnduri. Cartea ȋi lumina cumva faţa şi ȋi făceau ochii şi pielea să strălucească. Iar noi o priveam fascinaţi şi cuvintele ei se transformau ȋn imagini. O oază, deşertul, munţii de la marginea dunelor, războinici şi preoţi, glasul deşertului, metamorfoze, damnare şi speranţă, o călătorie ȋnspre capătul lumii şi o lume fără sfȃrşit…

— Deşertul vă va şopti şi vouă. Bucuraţi-vă fiindcă o face doar cȃtorva. Şi mulţi dintre cei ce ȋl ascultă ȋşi pierd minţile. Sau ajung profeţi. Fiindcă, din tot ceea ce este pe lumea asta, doar el nu cunoaşte nici ȋnceput, nici sfȃrşit. Minţii noastre ȋi este imposibil să ȋl cuprindă. Grădina Raiului a fost creată de Dumnezeu din nisipul deşertului.

Inchise cartea, dar vraja nu se risipise. Noi revenirăm ȋn etajul plin de cărţi al anticariatului, ȋn faţa acelei femei al cărei glas ne plimbase peste ţări şi veacuri ȋntr-un singur ceas al după-amiezei.

In timp ce ne ȋndreptam hăbăuci ȋnspre uşă, privirea ȋmi căzuse pe cartea ce se odihnea pe biroul de la parter al anticarei: Les trois graces.

Incă o săptămȃnă petrecurăm după-amiezele aşteptȃnd să mai zărim acea bellezza ieşind fiindcă noi nu ne mai făcurăm curaj să intrăm ȋn acel loc magic. Insă anticariatul ȋl ȋnchidea mereu doamna aceea ȋn vȃrstă, demnă şi serioasă. Pe urmă ne luarăm cu altele, eram nişte copiii ce se minunau de fiecare poveste pe care viaţa le-o scotea ȋn cale şi nu ne puteam opri la una.

Revenisem şi eu din acea amintire, deşi simţeam că mă ȋntorsesem aievea ȋn Damascul acelor trei ani ai copilăriei. Cartea – da, nenorocita asta de carte ce mă adusese aici – zăcea ȋn iarbă, acolo unde o aruncasem deznădăjduit ȋnainte de a mi se arăta frumoasa anticară. Un băieţel ȋi privea cu interes trenul desenat pe ultima copertă şi ȋşi ȋndreptă privirea rugătoare ȋnspre mine.

— O vrei? ȋl ȋntrebai.

— Da, domnule, ȋmi răspunse timid.

— Dar nu are fotografii ȋnăuntru, e doar trenuleţul si o domnişoară pe prima copertă. In rest, doar cuvinte. Să nu-mi spui că ştii să citeşti!

— Nu ştiu. Sunt doar la grădiniţă, ȋn grupa mare. Nu trebuie să ştii să citeşti ca să ȋnţelegi o carte. Cărţile vorbesc. Dacă vrei, ȋţi spun povestea cărţii ăsteia.

Incepui să rȃd şi băiatul făcu la fel. Il chemase o doamnă şi a fugit ȋnspre ea:

— Uite, mama, domnul mi-a dat o carte. Este fantastică, despre minuni!

Copilul avea dreptate, numai eu uitasem să cred ȋn minuni. Era nevoie să ȋmi amintesc de prinţesa-anticar pentru a ȋnţelege că acea zi nu se terminase. Gȃndisem ca un european ce văzuse prea multe filme americane unde totul ȋncepe, se desfăşoară ȋnspre climax şi, pe urmă, se sfȃrşeşte odată cu lumina ce inundă sala de cinema. Aventura aceasta  nu ȋncepuse cu mine şi, probabil, nici nu se va termina cu mine. Ştiusem asta ȋn copilărie şi uitasem. Cum va uita, şi sper că ȋşi va reaminti, şi băiatul acesta căruia ȋi vorbesc cărţile.