Luna portocalie – Remina Radu

Liniștea domnește în mica rezervă de la etajul 9. Atunci când e liniște, durerea doarme. Nu e locul meu aici. Dimineața nu-mi dăduse niciun semn că voi ajunge azi aici. 
Domnul doctor va sosi în câteva minute, îmi șoptește o voce căreia nu-i dau mare atenție. Ușa se închide apoi fără prea mult zgomot. 
Nu știu ce ar trebui să fac, nu știu cum ar trebui să mă comport, liniștea surdă îmi paralizează simțurile, mă împiedică să gândesc, să reacționez. Pentru câteva momente, rămân împietrită în mijlocul camerei. Ce caut aici? Azi aveam treabă. Azi aveam întâlniri. Azi aveam planuri. Apoi privesc spre ea și mi-e rușine de gândurile mele. Încep să pășesc mai departe cu sfială, fără să știu cine-i cea către care mă îndrept. Pe dulapul scund de lângă pat, stă așezată o agendă. Și o fiolă goală. Citesc eticheta și un fior rece îmi străbate corpul. 
Fără voia mea, începe să mă copleșească un amestec de tristețe, neliniște, iritare. Mă întristează ea. Mă neliniștește că sunt aici să iau parte la o durere care nu-mi revine de drept. Mă enervează doctorul care întârzie să apară și-mi prelungește drama împrumutată. Eu trebuia să fiu în altă parte.
În momentele astea de derivă a gândurilor, îmi amintesc că nu am sunat să anunț că voi întârzia. Scot telefonul și, în loc să caut în agendă, rămân cu privirea pironită pe ecranul întunecat. Ultimul apel îmi revine în minte. Veniți urgent la spital! Sora dumneavoastră a suferit un accident! Eu nu am soră.
Pun telefonul la loc în geantă. Zâmbesc mecanic la gândul că e încă devreme și nimeni nu s-ar aștepta să ajung la ora asta la birou. Liniștea mă enervează din ce în ce mai tare, o presiune ciudată îmi stăpânește auzul, ca atunci când urci cu mașina pe un drum de munte și parcă două mâini invizibile îți joacă feste acoperindu-ți urechile. 
Aș vrea să îi văd fața, dar nu reușesc din unghiul ăsta. Nu-mi dau seama dacă o cunosc, dacă ea m-a vrut aici sau dacă am fost doar un număr greșit. Copleșită de curiozitate și stângăcie, dau să mă îndrept spre cealaltă parte a patului și mă împiedic de scaunul care era așezat alături și pe care nu îl observasem până atunci. Un zgomot înalt, metalic, ascuțit face ca timpul și răsuflarea-mi să stea pe loc. Nicicând corpul nu mi-a fost inundat de valuri mai mari de căldură, nicicând penibilul și panica nu s-au împletit mai bine într-un singur gând. Ea pare a nu fi auzit nimic. Ar fi cazul să nu mai fac alte mișcări. Iau loc pe scaunul rece, aproape de ea. Pe cearșaful îngălbenit de apă și timp, mâna ei palidă abia se vede. O ating. Pielea e caldă și fină, are degetele lungi și subțiri. E în viață. Dar pare a nu fi simțit nimic. 
Doctorul încă întârzie să apară. Aș vrea să merg să vorbesc cu el, dar sunt atât de necoordonată acum încât cine știe ce prostie mai fac. Așa că ignor impulsul și rămân locului. Încep să analizez camera dintr-un colț în altul căutând parcă răspunsuri pe pereții albi. De ce era la etajul 9? De ce nu răspunsesem că era o greșeală faptul că m-au sunat pe mine? De ce era scaunul ăsta lângă pat? Oare era așezat aici pentru mine? Oare altcineva venise să o viziteze înaintea mea? Oare totul e o farsă și pe undeva e o cameră ascunsă? Oare am încuiat ușa la plecare? În vreme ce gândurile îmi aleargă haotic prin minte, privirea îmi cade pe agenda mică de culoarea cireșelor timpurii. O ridic și o deschid. Pare un jurnal. Oare e al ei? Oare se cade să îl citesc?
5 august 2016
M-au ales! Dintre toate cele care s-au prezentat, m-au ales pe mine. Ea mi-a zâmbit când ne-am intersectat întâmplător pe hol. Ba chiar mi-a spus că fusta mea conică e tare drăguță. I-am mulțumit pentru compliment, iar ea mi-a răspuns zâmbind: „Draga mea, femeile nu-și fac complimente. Ele fac constatări.” Știam eu că va fi o idee bună să o cumpăr. A meritat! Chiar dacă am irosit aproape toți banii pe care cu greu i-am pus deoparte, a meritat!
   
28 august 2016
Nu l-am mai auzit de câteva zile. L-am sunat și azi, dar nu mi-a răspuns. Am vrut să-i spun că sunt bucuroasă, că toată lumea se poartă frumos cu mine, că lucrurile se așează în viața mea. Am vrut să-i spun că i-am comandat tempera ca cea pe care o uitase zilele trecute în tren. Am vrut să-i vorbesc despre culori.
17 septembrie 2016
Azi le-am spus tuturor că am uitat să-mi iau pachet pentru masa de prânz. M-am asigurat că va afla și ea. Deși mereu ia prânzul în oraș, azi n-a făcut-o. Când a sosit comanda, am avut o surpriză. Luase și pentru mine tot ce luase pentru ea. Nu am mâncat împreună, nu am îndrăznit să mă așez atunci când m-a invitat. Poate am părut un copil prost-crescut, dar am refuzat pentru siguranța mea – sigur m-aș fi înecat de emoție. Mă intimidează. Mi-aș dori să fiu ca ea.
8 octombrie 2016
Azi a așteptat-o în fața firmei. A sărutat-o când a urcat în mașină. Un sărut scurt, cald, ca o mângâiere. Așa cum se sărută cei care se admiră. De-acolo izvorăște iubirea, nu? Din admirație. Au plecat împreună zâmbind.
Ce naiba e asta? Rândurile astea sunt despre mine. Întâlnirea, replicile, pachetul, sărutul – o contabilizare stranie a cuvintelor mele, a reacțiilor mele, a iubirii mele. Sunt multe pagini rupte între cele pe care le citesc, semn că cineva a ales cu atenție ceea ce trebuie să aflu. Dar de ce? Cum? Cine?.. Vreau să mă ridic de pe scaun și să fug din camera asta, dar picioarele îmi tremură și-s moi de parcă ar fi din plastilină. Mâinile îmi sunt încleștate pe coperțile din carton, iar degetele-mi ard de parcă ar vrea să mistuie paginile cu toate cele scrise despre mine. Ce naiba e asta?! 
5 noiembrie 2016
Azi ne-am întâlnit. A acceptat cu greu, dar nu mi-a fost rușine să-l implor. În iubire nu există orgoliu. Știu că am greșit în trecut, știu că nevoia mea necontenită de atenție l-a îndepărtat de mine, dar acum înțeleg mai bine. Aș vrea să-l fac să vadă că m-am schimbat. Simt că încă mă iubește. Am făcut dragoste. La plecare, m-a sărutat pe frunte. Pentru prima dată.
21 decembrie 2016
M-am întors acasă la mama. Chiria era prea mare s-o pot duce singură, tristețea era prea mare s-o pot duce singură. În plus, nu m-am simțit prea bine în ultimele zile. Iar mama, chiar și când ajunge acasă istovită după tot ce viața îi arată zi de zi, mereu are o vorbă bună pentru mine. Îmi vine din nou să vomit.
7 martie 2017
Plâng. De două ore plâng. Mi-au spus că e ultima mea șansă să renunț. Prea multe complicații. Prea puține șanse. De săptămâna viitoare nu vor mai putea face nimic. Mi-au interzis să mai ies din casă. Îmi va fi dor de oameni. Îmi va fi dor să muncesc. Deja mi-e dor de el. Nu mi-a mai răspuns, deși l-am sunat de zeci de ori. Oare m-a uitat? Din nou îmi simt capul prea greu pentru umerii mei mici.
4 mai 2017
Mama e supărată pe mine, deși se preface că totul e bine. Săraca, nu zice nimic, dar are mereu ochii triști. Mă simt izolată. N-am mai ieșit din casă de câteva săptămâni. N-am voie să fac efort. Mi-e dor de primăvară. Mi-e dor de lume, de câini, de patiseria de la colț. Și de ea mi-e dor. Am auzit că uneori întreabă de mine. M-a sunat o singură dată. Mi-a spus că mă pot baza pe ea pentru orice am nevoie. Nu voi avea nevoie pentru mine. De el nu-mi mai e dor. Căci îl simt cu mine.
12 iunie 2017
Azi am rugat-o pe mama să meargă să ducă hârtiile pentru dosar. Ea a întrebat de mine. Mama mi-a spus că s-a întristat când i-a povestit că nu mă simt prea bine. Am rugat-o să nu povestească tot ce mi se întâmplă. Nu vreau mila ei. Vreau să mă admire pentru curaj.
20 iulie 2017
Îmi simt fața umedă. Întind mâna spre prosopul pe care mi-l așezasem aproape cu câteva clipe în urmă. Miroase a balsam dulce, miroase a acasă. Nu vreau să uit mirosul ăsta. Sunt obosită. Coșmarul care mă urmărește de ceva timp mi-a devenit prietenul care-mi face nopțile albe și diminețile grele. Sunt supărată că mă face urâtă. Sunt supărată că îl las să mă facă urâtă. Nu mai vreau să mă privesc în oglindă. Mă întorc la ceșcuța cu cafea pe care o lăsasem să se răcească pe pervaz. Nu beau cafea. Nu îmi place gustul ei. Dar o fac în fiecare dimineață, deschid fereastra și o las pe pervaz. Vântul îi poartă mirosul în toată casa. Îmi amintește de el.
   
8 august 2017
Micuța mea, 
a venit momentul să stăm puțin de vorbă. Știu că deja m-ai ales și te aștept. Te simțeam de ceva timp acolo sus, printre celelalte stele. Uneori erai tristă, căci vedeai alte stele coborând spre noi și te simțeai singură, părăsită. Alteori erai veselă, căci priveai în jur și gândeai cum, în fond, ai ales bine – se putea și mai rău. Însă de cele mai multe ori, erai plină de întrebări. Căci nu înțelegeai de ce alte stele se întorc la locul lor după un timp. Vei afla toate lucrurile astea într-o zi. Dar nu acum. Nu de la mine. Eu nu am toate răspunsurile care te-ar ajuta să strălucești aici printre noi. Tu vei avea nevoie de un om mare, iar eu nu sunt acel om. Nu ți-aș putea explica de ce Luna e uneori portocalie, de ce libertatea nu e limitată doar de gratii, de ce oamenii mari plâng zâmbind și zâmbesc printre lacrimi. Nu vei fi cea mai frumoasă, nu vei fi cea mai deșteaptă, nu vei fi cea mai înstărită. Dar vreau să fii liberă. Liberă să râzi, să plângi, să întrebi, să ocrotești, să visezi, să fii tu. Iar ea te va ajuta să fii așa.
 
O atingere ușoară pe umăr mă face să tresar. Câteva clipe rămân fără suflare privind pielea ușor ridată și degetele lungi și subțiri. Parcă le mai văzusem undeva, dar fără urmele timpului. 
Știa ce se poate întâmpla, dar nu a vrut să renunțe. Nu știm dacă își va reveni vreodată. Eu mă voi ruga în fiecare zi pentru un miracol. Nu știu cine ești, nu știi cine sunt, dar ea te-a admirat și te-a iubit. În felul ei. Eu sunt prea bătrână să o iau de la capăt, însă tu poți. A fost ultima ei dorință. Vrei să o cunoști? Recunosc vocea. E cea care mă întâmpinase acum câteva minute, doar că acum emoțiile i se împiedică printre șoapte.
Aceiași ochi mari, același zâmbet trist, aceeași piele fină. Acum înțeleg jurnalul. Deși n-am cunoscut-o prea bine, îmi amintesc de ea și, privind-o pe femeia de lângă mine, nu pot gândi decât că ar fi îmbătrânit frumos. Un gângurit scurt mă face să întind brațele și să strâng la piept o lume care miroase a balsam dulce și talc. Cu mânuța ei mică și caldă îmi prinde degetul tremurând. Nu pot rosti niciun cuvânt, nu știu cum să gândesc mai departe de-aici, dar știu că de azi va trebui să învăț de ce luna e uneori portocalie. 

0 thoughts on “Luna portocalie – Remina Radu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: