Venirea apei – Alina Șerban

Vania înconjurase râul de câteva ori. Nu reuşise să prindă nimic cu toate că venise cu cea mai bună momeală. Sau, cel puţin aşa îi spusese tatăl său. În aer mirosea tare a furtună; băiatul ştia ce urma să se întâmple. Aruncă undiţa lunguiaţă din lemn cât colo şi se porni pe uliţă. În urma sa praful se ridică şi se amestecă cu stropii de ploaie mărunţi.

Cele câteva gâşte rămase pe mal au luat-o la fugă pe deal.  Ceva mai încolo un copac căzu sleit de puteri peste albia râului.

Acasă la Vania, mama îşi îmbrăca copiii şi îi pupa pe toţi pe frunte iar tata făcea focul în soba mică şi strâmbă. Nu mai era nimic de spus ci doar de aşteptat.

Când au fost lăsaţi liberi, copiii au tras o masă şi s-au adunat în jurul ei să joace Durak.  Mama privea pe geam către uliţa goală şi oftă descumpănită. Ştia ce avea să urmeze.

Vecinii îşi închiseră porţile şi se făcură nevăzuţi în timp ce furtuna urla şi se zbătea trântind copacii de pământ.  Înăuntru, căldura începuse să înroşească obraji şi să aburească ferestrele.

Tata aţipise pe colţul patului, toropit de grija care-l măcina pentru noaptea ce stătea să vină.

Tavanul casei se cutremura de atâta ploaie, iar copiii nu mai râdeau; jocul se terminase de mult. Se adunaseră toţi în capul patului, singurul de altfel pe care-l aveau, şi au început să aştepte, să stea de veghe. Aşa cum o cloşcă stă şi aşteaptă, ştiind ce va să vie, aşa stăteau şi ei.

N-ar fi fost nici primul şi probabil că nici ultimul an în care se întâmpla. Doar că, de fiecare dată se întrebau ce o să mai piardă, ce o să le mai lipsească din casă. Vecinul Alexei, de pildă, îşi pierduse toate vacile şi toată agoniseala de o viaţă. Acum stătea amărât la geam cu opaiţul lângă el şi aştepta. De data aia nu mai avea nimic, decât pe el.  Aşa se simţeau şi Vania şi fraţii lui.

Erau totuşi şi oameni care aveau să scape. Cum ar fi preotul care avea casa pe deal sau baba Elena a cărei casă era cocoţată suficient de sus încât i se umezea doar curtea.

Ei nu erau nici unii dintre acei oameni.

Mama lui Vania se apucă să facă de mâncare. Era deja ora cinei, soarele se ascunse şi el. Mirosea puternic a pâine de casă, usturoi şi ciorbă. Femeia întinse tacâmurile pe masă îi chema pe toţi şi se aşeză şi ea. Copiii, jumătate adormiţi abia dacă-şi ridicară lingurile să soarbă, iar tatăl, abia trezit, îşi sprijini capul de o mână şi spuse fără tragere de inimă:

— Cât crezi că o să mai dureze?

— Nu ştiu, răspunse mama absentă.

— Poate nu mai vine, spuse unul dintre copii în timp ce se întinse după o bucată de pâine.

— Vine, mereu vine, bărbatul dădu castronul la o parte şi privi în gol după care adăugă, trebuie doar să fim pregătiţi. Poate de data asta nu o să fie aşa rău.

Unul dintre copii, o fetiţă, i se lipi de braţul drept şi îl îmbrăţişă. El îi zâmbi slab şi o bătu uşor pe creştet cu palma.

La zece, chiar dacă era ora de somn, nimeni nu dormea. Afară ceva vuia puternic. Femeia şi bărbatul deschiseseră timid uşa şi ieşiră în faţa casei. Răcoarea îi lovi din plin şi îi năuci pentru câteva clipe.

Vântul se potolise însă apa, apa ajunsese până aproape de uliţă. Inimile lor stătură. Mama se întoarse către casă şi vru să fugă la copii, dar tatăl o oprise. N-avea cu ce să îi ajute.

S-au aşezat şi ei de veghe în curte şi au aşteptat.

Vania, văzând că ai lui nu se mai întorc ieşi şi el din siguranţa casei; vuietul era groaznic. Venea apa.

Mama şi tata se ridicară într-un suflet de pe iarbă şi-l adăpostiră pe Vania între ei, împreună cu fraţii lui care ieşiseră şi ei, alarmaţi de zgomot.

Totul dură doar o clipă, doar un moment. Mai puţin decât o bătaie de inimă şi totul era apă în jur. Curţile se umpluseră de mâl iar apa şiroia în case măturând tot ce-i ieşea în cale.

Venise..

Firul plăpând de apă al cărui susur abia dacă-l auzeai răgea atunci precum un leu.

Totuşi…atunci i se făcu milă, deşi nimeni nu ştie dacă râurile au milă. Cert e că Vania şi familia lui, deşi se aflau până la brâu în apă erau în viaţă. Casa lor abia dacă se mai ţinea în picioare, dar era acolo.

În urma apei a rămas satul, care, scuturat din temelii făcea eforturi să-şi revină. Unii nu mai aveau case, copacii erau scoşi din rădăcini, drumurile distruse însă apa nu luase pe nimeni.

Apa a venit, dar nu a mai luat.