E decembrie. E târziu. Vecinii probabil dorm și gândul ăsta mă liniștește. Îmi place viața în orașul meu mare, în apartamentul meu mic, însă acum vreau să fiu singură. Iar atunci când cartierul doarme, mă simt singură. Mai arunc o ultimă privire spre blocul din față. Tipul drăguț de la etajul trei are lumina aprinsă în dormitor. Mă întreb de ce nu doarme. Mă bucur că nu doarme. Am petrecut atâtea nopți privindu-l prin perdeaua sumară încât simt că mi-e dator măcar o insomnie. De n-ar fi avut draperiile trase tocmai azi! Răcoarea nopții îmi face pielea să se simtă vie și îmi vine în minte o superstiție care mă face să închid în grabă fereastra. Se spune că, noaptea, sufletele rătăcite intră în casa în care găsesc o fereastră deschisă. Gândul nu mă sperie. Doar că acum vreau să fiu singură. Trag draperiile și aranjez cu precizie de șubler faldurile. Nu, nu sunt eu atât de atentă la detalii cât e mama prezentă în mintea mea.
Un fir de lumină se strecoară pe sub ușa de la baie. Depășesc ironia de a merge spre lumină în căutarea întunericului și o deschid. Cada e aproape plină. Fâșii subțiri de abur unduiesc spre tavan asemenea unor fantome. La naiba! Faianța se va păta iarăși, oglinda la fel, părul mi se va încreți de la umiditate, îmi va fi dor de mama. Va ști oare când îmi va fi dor de ea? Nu, nu mai au nicio importanță toate astea acum.
Azi e ziua mea. Și azi am ales să fie ultima. Mi se pare epic ca viața ta să înceapă și să se încheie în aceeași zi. Bucla se închide perfect. Ca o verighetă pe care timpul ți-o așează pe deget.
Îmi deschid halatul și-l las să-mi alunece de pe corp. Îmi amintesc zeci de scene pe care le-am văzut în filme, numai că al meu nu e din mătase satinată și nu se rânduiește perfect pe gresie. Dimpotrivă, pare un morman de bumbac și decizii proaste. De toate mă dezbrac azi. Las apa să mă învăluie cum a făcut-o de mii de ori până acum. Deși azi totul e nou pentru amândouă. Suntem goale, transparente, calde. Încă. Pentru prima dată, nu am presărat nici măcar câteva bobițe de sare parfumată. Simt că azi nu merit răsfățul. Toate plăcerile pe care ni le oferim zi de zi nu fac altceva decât să ne lege mai mult de viață. Un porumb fiert într-o zi de vară, o plapumă groasă într-o zi de iarnă, un film bun într-o zi tristă, un zâmbet gratuit într-o zi bună. O baie fără răsfăț într-o zi de marți. Nu vreau să mi se facă dor.
A fost o seară frumoasă. Parcă mai frumoasă decât toate celelalte până acum. Încă îmi răsună în urechi clinchetul paharelor și acel “la mulți ani” cântat pe tonuri false. Doar tonurile. Oamenii erau veritabili. Mă priveau și zâmbeau. Mi-am măsurat timpul în zâmbetele pe care le-am adus celor dragi și așa mi-i voi aminti. Pe ei vreau să mi-i amintesc. De mine vreau să uit. Apa crește și îmi acoperă sânii. Pulsul îmi devine mai alert. Îmi aud inima bătând în tâmple ca un vizitator insistent, dar nu îi deschid. Îmi văd în continuare de gândurile mele. Va înceta până la urmă.
Sirena unei ambulanțe tulbură pentru câteva clipe liniștea străzii și nu pot gândi decât cum cineva își trăiește ultimele clipe în caroseria aia rece și zgomotoasă. Ce final trist! Era mai simplu când eram copil. Căci nu asociam sirena de ambulanță cu pericolul ci cu uimirea. Aș vrea să fiu din nou copil. Să mă trezesc în cântul cocoșilor, să ud grădina bunicii, să mă certe bunicul că am pus prea multă apă florilor, să-i văd din nou zâmbetul când îi spun că și acasă mama ține florile în paharul plin cu apă și ele nu se îneacă. Nu mi-e frică de viață. A fost blândă cu mine și cu cei pe care mi i-a dat. Mi-e frică de moarte. Dar nu de a mea. De a celor pe care îi iubesc și îi am. De a celor pe care îi iubesc și mi i-a luat. A mea va fi ca o reîntâlnire cu ei. Mi-e dor de tata.
E cald. E decembrie. Gândurile încep să mi se liniștească. Ăsta-i cadoul pe care apa mi-l face de ziua mea.
O poveste foarte trista :((.