Apă – Lina Moacă

Apă, apă…, se aud strigăte disperate. Avem nevoie de apă.

Vibrațiile oamenilor însetați se unesc, ridicându-se în văzduh ca o aură. Puterea lor face să se întunece de nori negri cerul. Ploaia se pornește cu stropi mari, împrospătând aerul.

Apă, apă… Timpul se scurge cu repeziciune, ni se usucă pe oase carnea… E tot mai seacă, numai șanțuri, continuă strigătele, deși pământul e acum numai șipote și cascade, mustește plin de sevă și vigoare

― Apă, apă…  Apă e peste tot. De ce mai strigă?

― De groază, de neputință. Oamenii nu știu să se înțeleagă, să asculte și să caute izvorul dinăuntrul lor. Privește-i, fiorul trăirii îi consumă cu spaime și obsesii, iar ei buimaci îl sorb cu nesaț.

― Dar e otravă, nu simt moartea?

― De ce crezi că urlă după apă? Simt, o simt.

― Totuși, eu tot ce văd e că lumea se îngrămădește, se calcă în picioare pentru această otravă cu iz dulce-amar.

― Da, pentru că ea curge-n cupe aurite. Știi doar că auriul e masca tuturor morților. Într-un fel, face legătura dintre realitate și vis, lăsând să se creadă că poate absorbi lumina soarelui, că poate lumina întunericul din ei.

― Auriul? O nebunie!

― Una cât se poate de generală. Oamenii nu se opresc să observe semnele, se chinuie să se simtă vii. Și, odată cu disperarea, scânteia de smoală se tot dilată înăuntrul lor răspândind valuri sugrumătoare de fiori reci, sloiuri de gheață ce ard, îi ard.

― Încep să înțeleg. Pe pământ se conturează o mare neagră, ce se învârte zi și noapte, nesfârșită. Apele ei sunt sălbatice și nedarnice, cu gust sărat de lacrimi. Nu-i putem totuși salva?

― Cum? Ascultă-i. Dorințe lor, numai dorințe zadarnice, în ei se zidesc cu ardoare prăpăstii. Aici vântul suflă în trâmbițe. Aripile se scutură de săbii. Zborul lor planează în sânge… De aceea în străfundurile pământului, pe tronu-i etern de foc, întunericul prinde putere. Marea neagră de deasupra îl înnegrește mai mult, ajutându-l să înghită steluțele ce devin tot mai plăpânde. Ele dispar una câte una de pe cer. Lumea dispare odată cu umanitatea, odată cu lumina. Cerul e tot mai cenușiu. Imaginația delirează ipoteze. Zadarnic. Strălucirea radiantă a vieții aproape nu se mai vede, fiind risipită, asumată de nebuloasa care se țese împrejuru-i într-un întuneric stăruitor.

― Corbii își flutură aripile negre prin văzduhuri, poate ar trebui să prevestească moartea îndemnând la aplecarea spre judecată. Apa ce-o caută se mișcă în ei, nu în afara lor.

― Nicio șansă!

Apă, apă… Ne topim ca ceara, strigă iar cei rămași mai însetați, cuprinși de o tristețe fără margini.

― Strigă, urlă, dar nu înalță niciunul capul mai sus de întuneric, nu caută lumina. Nu judecă în profunzime lucrurile dimprejur. De ce, te întrebi oare? Marea neagră își spun ei neîncetat, e tot albastră, deși… Neliniște. Melancolie… Nu înțeleg ce simt, nu știu ce-i arde, încotro merg, unde se duc, ce se petrece cu ei, doar plâng și se plâng, în timp ce fețele lor posomorâte îmbătrânesc căzând pradă neantului. Viață de fum, de spume, de somn.

― Desigur, fără incandescența luminii noastre, autocunoașterea nu poate fi atinsă ca spiritul lor să se elibereze din ceața densă, tot mai apăsătoare și fața omului să strălucească din nou, mândră și impunătoare. Fără ajutorul nostru nu au nicio șansă.

― Nici măcar timpul cu înțelepciunea ciclurilor lui nu mai șlefuiește spirite, nu le mai aprinde. Nici noi nu avem nicio șansă. Acum Fiii Omului caută numai strălucirea trecătoare a aurului – scrum și cenușă. Nu se opresc, se zbat cu disperare să stăpânească într-un fel sau altul lumea, unii pe alții, și fără să-și dea seama ei mor trăind și totuși moartea îi înspăimântă…  Apă, apă…, urlă pierduți. Pe fața lor se citește disperare sau resemnare. Se privesc neputincioși spunându-și însă că au reușit, sunt pe val. Se vor salva, marea neagră o să le potolească setea. Va revărsa băutura zeilor și esențe tari, nu lapte și miere.

― Firește, se revarsă tot ceea ce ei cer. Totuși, șanțurile din pielea lor nu dispar, se amplifică, la fel și setea, nu-i așa?

―  Ascultă-i. Nu mai e nimic de făcut, își spun. Până la urmă tot vom muri. Nu te mira. Da. Ei, zei nemuritori, creați să stăpânească timpul și spațiul, se mulțumesc cu agonia morții neștiind ce putere minunată dețin în acele emisfere cerebrale. Plutind pe marea neagră, de mult nu mai zboară prin alte sfere, luptele i-au orbit și surzit – nu mai aud chemările gemenilor lor din care au fost desprinși. Atrași de vârtejuri ademenitoare, nu mai ridică ochii spre frații din ceruri .

― Spre Noi, Fiii luminii.

― Om și înger – apă și foc, un întreg rupt în două: unul să stăpânească pământul și celălalt cerul. Omul, cu trupul secat de apă vie, de lumină, simte pârjolul mistuitor, dar nu înțelege arderea astrală dinăuntru-i. Înșelat de propriile patimi, se chinuie din răsputeri să o împace cu toate bucuriile palpabile ale lumii, cu toată apa mării negre. Aleargă, aleargă fără astâmpăr… Neîncetat fără rost.  Caută adevărul, în loc să și-l asume. E mai ușor să strige, să urle aiurea, decât să asculte. La rândul nostru, fără lumina adevărului, a focului corpului de jos, ne pierdem strălucirea până vom dispărea înghițiți de neant. Și așa, bezna va cuprinde și cerul.

― Într-adevăr, cât noi privim neputincioși, în Tartar moartea dansează. Îmi dau seama că într-o clocotitoare revărsare ea își întinde satisfăcută tentaculele și deasupra în corpurile apei negre, visând să stingă cu repeziciune eterna lumină a corpurilor cerești și noaptea-i murie să domnească.

― Da, cercul pare să se închidă. Acum jugul vâscos de întuneric înhăma de bună voie spirite într-o anormalitate devenită pentru majoritate normală. Ignorând esența, hotarul dintre trup și suflet. Omul evoluează numai pe culmile unei cunoașteri pur științifice, mecanizate, încăpățânându-se să trăiască moartea nu viața. Stricăciunea, nu nestricăciunea.