Părul i se împletea cu algele, ca o pânză ireală, de întuneric. Fragmente de imagini plateau deasupra ei – se revărsau peste ea, o cuprindeau în brațe, o trăgeau într-un dans extatic. De secole înota pe fundul apelor, în cântul îndepărtat al valurilor ce se spărgeau în bucăți înghețate, de sticlă, în care sclipeau firicele de nisip. Firicele de nisip, printre gânduri înmărmurite… Castele de alabastru se închegau în visele ei, din corali scânteietori, fermecate, cu porți de safire și rubine. Iar știma se preumbla prin ele, pe coridoarele în spirală, singuratică. Atâtea obiecte dormeau în abisul albastru, atâtea povești își găsiseră sfârșitul înainte de vreme. Comorile purtate de corăbii ce nu mai atinseseră niciodată destinația fuseseră cucerite de iarbă de mare: lădițe cu bijuterii, monede cu fețe înnegrite, epave. Curând, nimic nu avea să mai rămână din ele, pentru că erau obiecte ce aparțineau ființelor muritoare cu aripi de fluture.
Din beznă, știma asculta miile de glasuri ce picurau, pierzându-se în ecouri tremurătoare. Știa să le distingă de glasurile mării. Dulce muzică, în care vibrau tărâmuri înnoptate, grote vrăjite, văzute doar de ochi zeiești, catarge și sori care se scufundau în oceanul de dincolo.
Liniștea curgea în juru-i, o închidea în străfunduri, acolo unde se stingeau stelele; se defragmenta în picături, în culori, în roiuri de pești străvezii. Niciun sunet nu ajungea până acolo, secolele se pietrificaseră și se afundau neputincioase în nămol. Timpul, prefăcut în rocă, se sfărâma în lăuntrul cochiliilor goale. Nu existau decât tenebrele veșnice, înmormântate în peșteri cu pereți negricioși.
Dar vrăjitoarea avea un dor… Lumini ciudate o însoțeau uneori, aducând cu ele șoapte. Și atunci simțea nevoia să se desprindă de culcușul ei peste care se așterneau veacurile, în straturi tot mai groase, și să privească lumea oamenilor. Nu îndrăznea să se apropie prea mult de țărm; acolo s-ar fi pierdut, ar fi încetat să mai fie știmă , și timpul ar fi căpătat înțeles. Cei care n-au trăit nu se tem de moarte. Iar ea nu trăise niciodată, căci era un duh al mărilor celeste; talazurile se ridicau și coborau în ea, scoici îi înfloreau în plete, ceața o înveșmânta în haine albicioase și reci.
Soarta oamenilor era nemiloasă, dar, cu toate că știa asta, înota tot mai des spre suprafață, unde căpăta formă, ca să privească farul ce strălucea deasupra negurilor, înfoiate precum norii de furtună. Nu putea sta prea mult, căci nu voia să se înnoade în timp. Arunca doar o privire, apoi se lăsa să alunece, în adâncul în care nu existau nume, trupul fragil destrămându-i-se; brațele i se uneau cu spuma, coada verzuie se preschimba în caracatițe și iarăși pornea în călătorie. Gândurile i se topeau, i se amestecau cu visul curgător, într-un azuriu deschis, de mărgean.
Într-o zi se înălță să guste ploaia. Îi plăcea să zburde printre picături, să se joace cu delfinii și să admire farul. Era un strigăt de la capătul celălalt al mării, de la capătul necunoscut al universului. Și de astă dată răspunse chemării, sedusă de o nădejde. Își dorea să-i vadă pe oameni, să se umple de curcubee, iar în zborul ei uită de șoapta mării.
— Nu te duce, fiica mea. Coboară în liniște.
Cuvintele acela îi dădeau înconjur, în rotocoale tot mai largi.
— Coboară în liniște, fiica mea….
Dar avea să ajungă curând la farul ei. Ploaia se oprise și razele i se prelingeau pe pielea solzoasă, încălzind-o cu degetele lor fierbinți. Aerul era vrăjit, răcoros, plin de mireasmă sărată. Viața pulsa în pieptul ei, în care se născuse o inimă din lumină; entuziasmul o împingea tot mai departe de căminul ei întunecos, oferindu-i energie. Zarva orașelor îi punea sângele în mișcare, îmbătătoare, minunată.
Și farul o aștepta, magic, pe colțul lui de stâncă, într-un nor. Era atât de falnic, de misterios… Nu era bine să se îndepărteze atât de mult, trebuia să se întoarcă, dar nu mai urcase de atâția ani să se scalde în soare. Se târî pe plajă, afundându-și coada în nisipul alb, și se culcă zâmbind, sprijinită cu spatele de un bolovan colțuros. Cerul clar părea o piatră transparentă în care se aprindeau treptat steluțe. Mii de steluțe tremurau și în sufletul ei în care se ivise o nouă speranță.
Nu era în siguranță pe plajă, înțelegea asta, înțelegea că aceea nu era lumea ei, însă nu mai dorea să o lase în urmă. Toată noaptea dormi cu coada înmuiată în apă, sub mângâierea vântului umed, la lumina farului, iar dimineața se trezi îmbrățișată de o boare.
Niște chiote o speriară și se grăbi să intre înapoi în mare. Câțiva copii se fugăreau în lumina roșietică a răsăritului, râzând tare și strigându-se. Vrăjitoarea îi urmări, cu ochi mari, curioși, fiindcă nu mai întâlnise oameni până atunci. Una dintre fetițe avea părul auriu și la gât purta un colier din pietricele colorate. Un băiat o înghionti jucăuș, iar copila, înfuriată îl stropi, hohotind fără grijă. Cu toții erau îmbujorați și veseli, îmbrăcați în hăinuțe subțiri, cu piciorușe desculțe, ce nu stăteau o secundă.
Oricât ar fi vrut să se joace cu ei, îi era încă frică de oameni. Prefera să îi studieze din dărătul stâncilor, cu încântare. Fetița drăgălașă, cu colier din pietricele își răsuci capul de parcă ar fi știut că mai era cineva prin preajmă, și atunci, duhul mării îi zări ochii verzi cu irizații aurii. Inima încetă să-i mai bată de emoție – erau atât de aproape una de alta, că avea senzația că, dacă întindea mâna, avea s-o apuce. Nu făcu însă nicio mișcare, iar fetița se uită spre băiatul năzdrăvan ce venise și el să afle la ce se zgâia micuța.
— Ce este, Iza? o întrebă el. De ce te-ai oprit aici?
— Mi s-a părut că… că văd pe cineva, spuse fata.
Știma se adânci în mare, camuflându-se.
— Nu e nimeni, spuse el. Hai să mergem!
Nepăsători, copiii începură iar să țipe tare și să alerge iute, până se afundară în soarele sângeriu, ce creștea tot mai mult.
Duhul se întristă, privind în urma lor, cu sentimentul că micuții luaseră o parte din ea cu sine. Câteva minute stătu așa, apoi, observând ceva sclipind în nisip, se chinui să ajungă la țărm. Cu un surâs, ridică de jos colierul de pietricele al fetiței, care, pesemne se rupsese în hârjoană și căzuse. Fascinată, îl studie: fiecare pietricică părea a avea propriul ei basm, fiecare îi vorbea despre un alt regat. Unele erau rotunde, lucioase, altele aveau mici imperfecțiuni și pete de altă culoare. Parcă vedea ochii verzi ai copilei sclipind în ele, și, ca să nu-l rătăcească, și-l legă la gât. Așa nu avea să o uite niciodată pe acea prietenă dragă care trecuse pe lângă ea fără s-o cunoască.
Mai rămase puțin pe plaja albă, după care plonjă înapoi. Marea se lungea către ea, s-o înșface și s-o înghită în pântecele tulbure, zămislitor de creaturi stranii. Graiul ei suna răscolitor și deopotrivă atât de senin. Îl auzea tot mai tare, tânguitor, penetrant, cu totul altfel de cum îl știa. Și deodată se opri, zărind un vas de pescuit ce se legăna în apropiere, ca un vaporaș de hârtie făcut de un copil. Încet, înainta pe ape, spintecând ceața – un vapor de fum cârmuit de spectre.
Vrăjitoarea îl fixa hipnotizată, cum se tot apropia, întrebându-se ce era acel monstru bizar. Marea se întunecă în jurul ei, vopsindu-se în nuanțe de cenușă… Și femeia, nemișcată, aștepta, cu ochii larg deschiși, de parcă abia s-ar fi deșteptat. Nu îi era frică, era doar curioasă… Se alarmă doar când năvodul o captură pe neașteptate. Încercă se elibereze cu un strigăt, dar plasa se strânse, săltând-o din sânul mamei sale. Îngrozită, țipă, dar strigătele ei slabe se contopeau cu strigătele pescărușilor ce-și fâlfâiau aripile albe, dând ocol vasului. Nu avea scăpare, viața i se sfâșia ca o pânză, lăsând-o fără aer. Și în acea ultimă clipă, își aminti de sălașul ei cald în care visa acum să revină: comorile ei, acoperământul de corali, scoicile cu perle înmugurite și peștii exotici, cu aripioare lungi. Tot mai somn i se făcea, până când adormi, risipindu-se ca aburul la atingerea zilei.
Pe punte, doi pescari examinau un colier de pietricele, ce străluceau ca aurul în soare. După o clipă, hotărându-se că nu avea nicio valoare, îl aruncară peste bord cu dispreț. Din duhul apelor nu mai rămăsese decât un mănunchi de crengi umede, murdare de noroi.
Încet, giuvaierul neprețuit al știmei se sufundă, călătorind pe lângă bucăți de secole, stingându-se în nemurire. Și când atinse fundul, marea se deschise, primindu-l în inima ei, unde se aflau știmele. Ghidat de unde, se îndreptă prin întuneric, spre o femeie cu păr de alge, asemeni unei scântei rătăcitoare ce-și căuta casa. Vrăjitoarea își întinse mâna, iar colierul îi poposi în palmă, transmițându-și mesajul. Marea toată se învolbură… Ochii verzi ai fetiței, soarele, farul, vasul de pescuit, moartea suratei sale… Femeia îi dădu drumul, înălțându-și ochii sprea lumea de sus.
— Coboară în liniște, șoptiră știmele. În liniște…
Îngropate sub timp, pietricele sclipeau, luminând oceanul verzui.
Minunat! 💕