Bătrânul, scriitorul şi marea – Allex Trușcă

Soarele urcase de multă vreme pe bolta senină când pasagerii moleşiţi de căldură îşi luau locurile în marea sală cu aer condiţionat a feribotului ce urmă să îi transporte pe insula în care îşi vor petrece următoarea săptămână, departe de agitaţia continentului, în mijlocul mării. Abia când eşti pe o insulă, sau în largul întinderii albastre învolburate înconjurat doar de cerul liber şi milioanele de metri cubi de apă îţi dai seama că oricât de important ai fi în lumea din care ai plecat, aici eşti doar TU însuţi. Doar tu, plaja şi marea. La asta mă gândeam uitându-mă la agitaţia din jur. Căzut în contemplarea celorlalţi, mă forţez să îmi revin. Marea parcă îmi şopteşte, chemându-mă aproape de ea. Aleg s-o urmez, orice visător ca mine ar alege-o. Şi iată-mă aproape de ea, pe puntea înaltă, admirând-o. Albastră, adâncă, spumegând înfuriată când prora vaporului o brăzda nemiloasă. Nici nu l-am văzut pe bătrânul care se aşezase lângă mine.

– E frumoasă, nu-i aşa? aud vocea blândă a acestuia.

– Poftim? m-am întors spre el, întrebându-mă dacă vorbea cu mine sau mai era cineva în jur. Poate mă confunda, totuşi.

– Marea. Nu-ţi vine să-ţi iei ochii de la ea, nu? Nu-i aşa că e frumoasă? zâmbeşte blând bătrânul, uitându-se lacom în larg, de parcă ar fi vrut să îi cuprindă din priviri toată nemărginirea.

Mă uit la el, privirea lui albastră parcă e decupată din apa mării, iar părul lui alb are culoarea spumei făcute de valuri. Poartă o togă albă şi este desculţ, iar mijlocul îi este înconjurat de o curea de lână migălos împletită. Mi se pare ciudat acest bătrânel, dar în acelaşi timp simpatic şi prietenos. O fi vreun bunic venit cu nepoţii, cine ştie ce nostalgic al tinereţelor şi clipelor romantice petrecute pe vreo plajă? Vorbeşte aceeaşi limbă cu mine, o fi unul dintre cei care îşi petreceau nopţile de vară cântând în jurul focului de tabără în Vama Veche? Sigur are multe poveşti care mi-ar fi utile în viitor. Întotdeauna mi-a plăcut să ascult poveştile oamenilor, şi apoi, poate îi fac un bine, toţi avem nevoie uneori de o conversaţie plăcută.

– Da, îi răspund zâmbindu-i. Îmi place marea. Când eram mic, deşi nu o văzusem niciodată, încercăm să îmi imaginez cum arată. Ştiam că acea mare trebuia să fie neagră, aşa mi-o imaginam. Am descoperit că era albastră, m-a bulversat puţin, la mintea mea de vreo 6 ani…

– Îmi imaginez, când suntem copii ne imaginăm multe. Apoi cu timpul uităm să facem asta. Ne cufundăm în probleme care ni se par fără soluţie, în conflicte şi lupte inutile. Uităm să visăm, uităm să trăim, şi mai presus de toate, uităm că suntem o infimă parte din Univers şi nu ne apasă pe noi toate greutăţile lumii.

– Exact, domnule! Fix aşa gândesc şi eu! mă pomenesc aprobându-l cu entuziasm. Găsisem un tovarăş de discuţii pentru următoarea jumătate de oră cu siguranţă. Când le spun asta celor din jur, uneori mă consideră nebun. Şi ca să continui, îmi dau seama că lângă mare, toate problemele mele sunt mici, parcă valurile le şterg cu buretele şi apoi se aşterne liniştea.

– Spune-mi, tinere: îţi plac apusurile pe mare?

– Da… e romantic. Îmi place să văd cuplurile plimbându-se de mână la asfinţit. Îmi place să fiu unul dintre ele. Uneori mai văd câte un bătrân care stă singur şi priveşte fix spre apus. Oare la ce s-ar gândi? Dumneata cred că ai înţelege mai bine asta.

– Oamenii se gândesc la multe, cred. Poate că se gândesc la tinereţe, la copilărie, la iubirile pierdute sau neîmpărtăşite, la viaţă, la moarte. Marea le-a văzut pe toate şi e încă aici: calmă, frumoasă, adâncă…

– Mortală…, am şoptit eu. Nu ştiu să înot.

– Nici eu. Dar nu am avut nevoie. Am alte daruri, îmi făcu el cu ochiul ştrengăreşte.

Lumea se plictisise de aerul condiţionat din cabină şi se plimbă pe punţile vaporului. Trecuseră câţiva pe lângă mine, dar nimeni nu îl băga în seamă pe bătrânul îmbrăcat că într-o piesă dintr-o tragedie grecească. Îmi trece prin cap cu bucurie că oamenii au început să nu-şi mai judece semenii după aparenţe şi asta îmi dă o stare de bine. Bărbatul cu părul alb şi ochi albaştri ca marea se uită în continuare la mine.

– Ştiu la ce te gândeşti. Stai fără grijă. Nimeni nu mă vede. Doar tu.

– Cum aşa? Nu înţeleg ce spui. Cum să nu te vadă lumea? Ce eşti? O fantomă? Mă uit la el încercând să glumesc. Poate reuşesc să mă prind în jocul lui.

– Da… sunt fantoma unui bătrân matelot care s-a scufundat când s-a aplecat să asculte mai bine cântecul sirenelor.

Sunt total descumpănit. Să continui jocul? Poate că e singur şi are chef din când în când ca cineva să îl bage în seamă. Să bat în retragere fără a-i răni sentimentele? El doar mă fixează amuzându-se de nehotărârea mea.

– Scuză-mă tinere, nu te supăra. Glumeam. Nu sunt fantoma nici unui marinar îndrăgostit de vreo sirenă.

– Eram sigur că glumeai. Nu există sirene şi cred că nici fantome. Nu am văzut nici una până acum.

Atunci el făcu ochii mari, se uită în larg oftând. După câteva clipe se întoarse spre mine, cu o voce compătimitoare:

– Dacă nu ai văzut, cum poţi spune cu siguranţă că nu există? Le-ai văzut pe toate în lumea asta? Tu crezi că există doar ceea ce poţi vedea? Te cunosc. Ştiu ce poţi. Și cu siguranţă poţi mai mult de atât. Tocmai de asta mă poţi vedea. Eşti special. Atât timp cât eşti pe suprafaţa mării, îţi văd visele, citesc gânduri, dorinţe, pasiuni ascunse. Eşti om, dar eşti mai mult de atât. Toţi sunteţi speciali, dar uitaţi asta. Eu v-am fost mereu martor.

– Bătrâne, aş putea încerca să te cred. De ce nu? Spune-mi o poveste. Dacă ştii cine sunt, ştii şi de ce îmi trebuie.

– Nu ai vrea să îţi arăt? Da-mi mâna şi vino cu mine. O să facem o mică excursie. Ţi-ar plăcea să mergi pe apă?

– Ca Iisus? îmi scapă mie fără să mă gândesc.

– Hm, nu chiar ca el. Sunt destui lunatici care încearcă asta. Unii doar o singură dată şi se lasă păgubaşi. Alţii din păcate, nu mai au o a două şansă. Doar închide ochii şi dă-mi mâna.

Mă conformez aproape hipnotizat de propunerea bătrânului. Închid ochii şi îi întind mâna. E rece şi răcoritoare. Simt o uşoară ameţeală pentru câteva clipe. Vântul se înteţeşte şi mirosuri necunoscute mă înconjoară. Zgomote de lemne zdrobite, metal lovit de metal, strigăte în limbi necunoscute. În jurul meu e agitaţie, lumea aleargă în toate părţile. Doar bătrânul era calm şi imperturbabil.

– Haide, deschide ochii! aud vocea cunoscută.

Şi îl ascult. Nu mai sunt pe vaporul cel mare, ci pe o corabie din lemn, urmat de alte sute de corăbii. Bărbaţii din faţa mea îşi pregătesc liniştiţi scuturile. “Pe scut sau cu scut!” se salută şi se îmbărbătează unii pe alţii. În larg, încep să se zărească alte corăbii mai mari, cu un furnicar de oameni care se precipită de colo-colo. “Perşii! Spre ei, vâsliţi flăcăi! Vă aşteaptă soţiile sau moartea!” se aude vocea impunătoare a unui bărbat din spatele meu. Bătrânul mă atinge pe braţ şi sunt din nou pe altă corabie, navigând liniştit pe marea înspumată. O femeie frumoasă stă tolănită pe nişte perne mari şi colorate și doi bărbaţi îi fac vânt cu frunze imense de palmier, iar mirosuri necunoscute mă învăluie în acorduri de muzică orientală. O nouă atingere pe braţ şi femeia dispare iar eu mă trezesc înconjurat de oameni îmbrăcaţi în robe albe, ca a bătrânului, pe nişte bucăţi imense de marmură. Recunosc imaginea din pozele din cartea de istorie, Acropolele, sunt martorul naşterii democraţiei. O clipă mai târziu, deschid ochii şi mă văd din nou uitându-mă la imensa statuie a Colosului din Rhodos care pare că ţine soarele în mâinile sale. Văd imagini cu sirene, minotauri, oameni, zeiţe frumoase şi nemiloase, poveşti de iubire, toate derulându-se una după altă cu repeziciune. Apoi, din nou, pe vaporul care mă duce către insulă, înapoi la realitate.

– Ce-a fost asta? Cine au fost ei?

– Oameni ca şi tine. Care iubeau marea. Care ştiau să o viseze şi iată că nici ea nu i-a uitat. Themistocles, Hercule, Paris, Cleopatra, Elena din Troia, Ulise, argonauţii, mii şi mii ca ei. Toţi au iubit-o, iar ea îi iubeşte şi acum.

În zare se vedea deja insula. Masivă, muntoasă, cu vârfuri golaşe şi din când în când câte o mică oază de vegetaţie. Măslini şi pini se iţeau în zare, acoperind plajele.

– Ţi-ar plăcea să stai permanent pe o insulă? mă întrebă el.

– Păi… cred că da. Dar nu e grea viaţa pe insulă? Adică da, e frumos ca turist. Dar în restul timpului?

– Marea îţi dă tot ce îţi trebuie. Dacă ştii s-o asculţi şi îndrăzneşti să te împrieteneşti cu ea, nu vei muri de foame. Iar insula îi ascultă rugile, măslinii rodesc pentru că ea le-o cere.

– Poate că într-o zi o să mă retrag pe o insulă, să stau la malul marii, să văd apusurile şi să scriu ce o să văd.

– Poate. Şi atunci o să vin din nou la tine să vorbim. O să îţi mai spun poveşti, spuse cu bucurie bătrânul. Totuşi, aş vrea să îmi faci o promisiune…

Vocea lui devenise tremurătoare, iar ochii începură să îi lăcrimeze. Involuntar, încep să simt şi eu emoţiile lui, care mă copleşesc. Ştiu cine este. Spiritul mării. Şi ştiu şi de ce a venit la mine.

– Promite-mi că la un moment dat vei scrie o carte pentru mine, îmi zise el. Şi nu înceta să visezi. Când o să ai nevoie de inspiraţie, plimbă-te pe plajă şi ascultă şoaptele valurilor. Ele te vor scoate din impas. Tu doar scrie ce îţi spun ele. Şi nu renunţa.

– Aşa o să fac, bătrâne! Îţi promit!

Lacrimile îi dispăruseră, iar el mă îmbrăţişează fericit. Deşi era rece, ca marea din care venise, simt un val de căldură şi de fericire lăuntrică ce mă străbate şi izbucneşte inconjurându-i şi pe cei din jurul meu. Închid ochii şi mă bucur de linişte pentru câteva clipe. Totul se oprise la dorinţa mea.

– Te simţi bine, iubitule? aud o voce caldă lângă mine.

Bătrânul plecase, probabil avea alţi visători de vizitat. Sper să aibă timp suficient să îi vadă pe toţi.

– Iubitule, te simţi bine? Mai avem puţin şi ajungem pe insulă….

Mă smulge din lumea mea liniştită, simt cum vaporul atinge ţărmul şi lumea se îngrămădeşte să coboare. E rândul meu, şi aud în minte cum răsună trompetele, cum mii şi mii de voci mă aclamă. Îmi promit să scriu o carte despre ele. Nu merită ca lumea să le uite, eu nu o voi lăsa!

– Sunt bine, iubito! Nu o să crezi ce mi s-a întâmplat, şoptesc eu fericit, uitându-mă în ochii ei mari şi negri care acum realizez că seamănă cu ai Cleopatrei.

0 thoughts on “Bătrânul, scriitorul şi marea – Allex Trușcă

  1. Vai cât de frumos, o poveste superba, am fost piele de găină toată.! Ai spune ca e doar magie și imaginație, dar dincolo de asta, am văzut și mult adevăr în povestea ta! Din păcate așa este, uitam câteodată sa visam, iți mulțumesc și tie ca nu ne lași sa uitam ca viata înseamnă și…visare!

  2. Va multumesc!la un moment dat o sa dezvolt intr-un roman, dar stati linistite, mai am scene cu marea in ceva planuit intr-un viitor apropiat 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: