O fiică a mării – Cristinne C.C.

Alergam disperată, cu picioarele afundându-mi-se în nisipul ud și picături calde plesnindu-mă peste față. Aerul sărat cu arome de alge îmi pătrundea prin nări, aspru și rece, determinat parcă să mă păstreze trează și cât mai alertă. Inima îmi zvâcnea puternic în piept, efortul și frica concurând care mai de care în a-i intensifica bătăile. Simțeam epuizarea cum se apropie cu fiecare secundă, cu fiecare urmă lăsată de tălpile mele pe malul lat al plajei.  Începeam să înțeleg că aceasta va fi probabil ultima mea noapte, ultima mea oră. Aveam să sfârșesc aici, pe această insulă, alergând cu toată energia de care mai eram în stare pe malul Mării Egee, prin nisipul pietros al unei plaje sălbatice și izolate de lume.

Cum ajunsesem într-o asemenea situație? Ei bine, puteam încerca să dau vina pe unul sau pe altul, pe soartă, pe ghinion, pe alinierea planetelor într-o manieră potrivnică mie. Dar ce rost ar avea acum să mă mint?!

Nu. Dacă în această noapte superbă, sub un cer negru pe care stelele se hotărâseră să strălucească atât de intens și o lună ce-mi lumina calea precum un reflector uriaș într-o sală de teatru, voi spune adio acestei lumi, era doar vina mea. A deciziei luate cu un an în urmă și a fiecăreia dintre cele ulterioare. Am știut-o din exact prima clipă ce a urmat semnării acelui contract. Am simțit-o atunci, când am privit în acei ochi de un verde spălăcit, imediat ce am lăsat stiloul jos, lângă semnătura sofisticată pe care o perfecționasem în toți acești ani, de când frâiele afacerii familiei ajunseseră în mâinile mele. Mi-am citit greșeala în zâmbetul forțat al celui din fața mea, când i-am înmânat contractul semnat. Din acel punct, fiecare alegere m-a condus aici. În această noapte. La acest ultim efort disperat, dar zadarnic, de a-mi salva viața.

Iar în minunata stare de panică, creierul meu se hotărâse să-mi verse în minte o analiză a celor întâmplate, o reflexie asupra acțiunilor mele din ultimul timp, a vinei și a deznădejdii că nu aveam nici puterea și nici timpul să mai schimb ceva.

  De parcă asta mai conta acum! Ar fi trebuit să mă ajute să mă concentrez la fuga nebună în care eram antrenată. Sau, și mai bine, la cei doi urmăritori ai mei, pe care, deși nu-i puteam auzi foarte bine din cauza adrenalinei ce-mi pulsa în urechi, ori a valurilor ce se izbeau de țărm, ori a propriilor pași ce-mi plescăiau prin apă, știam că sunt acolo, în spatele meu, alergând la rândul lor și câștigând teren cu fiecare clipă. Pregătiți, cu armele în mână. Acele arme achiziționate din finanțarea mea. Ironia!

Un val se lovi cu putere de picioarele mele și se sparse udându-mă până la piele și scoțându-mă din contemplare. Eram epuizată. Brusc, o durere ascuțită în talpa piciorului drept mă săgetă până în creier. Am ezitat o secundă și atât a fost de ajuns. M-am prăbușit, aterizând din inerție cu fața de nisipul zgrunțuros, iar fruntea mi se izbi cu putere de ceva tare. Am încercat să mă ridic, dar corpul nu mă mai asculta. Nu mai aveam energie să o fac. Nu mai aveam nici dorință. De ce să mă mai chinui? De ce să amân ce nu putea fi înlăturat? Să fie sfârșitul! Aici, în acest loc, pe malul Egeei. Așa era și firesc. Mă născusem aici. Hoinărisem prin defileele adânci și verzi ale acestei insule, cu mireasmă de oregano gâdilându-mi nările toată copilăria. Îmi erau cunoscute toate plajele din jurul insulei. Cele populate, dar mai ales, cele ascunse printre pereții stâncoși ai muntelui Saos.

Aveam acest loc adânc înfipt în suflet, iar Marea Egee îmi curgea prin vene. Un loc mistic, plin de magie. Iar eu mă consideram un copil al mării. O creație a ei. Era firesc, până la urmă, să îmi găsesc sfârșitul aici.

Mi-am răsfirat degetele de la mâna stânga, mângâind nisipul, simțindu-i formele, asprimea. Fața îmi era îndreptată spre mare și valurile se apropiau periculos, amenințând să-mi acopere în curând capul și trupul. Probabil mă voi îneca înainte să ajungă cele două gorile plătite și să își ducă la îndeplinire contractul prin care fuseseră angajați. Ce ridicol mi se părea totul acum. Fusesem o forță printre cei ce stăpâneau această insulă. O putere de luat în seamă. Un tsunami pentru cei ce fuseseră neinspirați să mi se împotrivească. Iată-mă acum! Nici măcar nu mai eram în stare de demnitatea de a-i privi în ochi pe cei ce aveau să-mi aducă sfârșitul!

Marea mă privea parcă cu reproș. Poate chiar dezamăgire. Era atât de neagră, luminată doar în irizații la suprafață de razele lunii. Dar eu îi știam bine culoarea. Cel mai desăvârșit albastru, un bleumarin întunecat. Culoarea mea preferată.

Am lăsat să-mi scape un oftat resemnat. Un val îmi acoperi fața exact în acel moment, iar apa sărată îmi pătrunse pe nări, pe gură și-n ochi, trasând urme adânci de usturime. Am închis ochii și-am lăsat-o să mă învăluie, să mă îmbrățișeze, să se contopească cu mine, să mă ia acasă.

***

O adiere lină îmi gâdilă fața. Un foșnet constant îmi ajungea la urechi de peste tot din jur, precum fâlfâitul unor aripi. Îmi simțeam trupul cufundat în cea mai plăcută moleșeală, o oboseală ușor amețitoare.

Am încercat să deschid ochii, dar lumina îmi păru prea puternică și am fost nevoită să clipesc de câteva ori pentru a înlătura durerea ascuțită pricinuită de contractarea bruscă a pupilelor.

Nici imaginea ce mi se afișă înaintea ochilor câteva clipe mai târziu nu mă ajută prea mult. Falduri de pânză albă fluturau într-o briza ușoară. Mă aflam întinsă pe un pat cu baldachin. În aer liber. Cerul mă privea de deasupra, albastru și senin. Era zi. Am strâns din ochi, într-o încercare disperată de a-mi limpezi mintea. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum am ajuns aici. Nu-mi aminteam nimic. Nici măcar cine sunt.

Una dintre perdelele de pânză fu dată la o parte de o mână subțire și bronzată. Chipul unei femei deosebit de frumoase se ivi de dincolo de pânza albă. Îmi aruncă doar o privire fugară, apoi plecă ochii și se retrase puțin mai în spate.

De lângă ea păși în raza mea vizuală un tânăr brunet și înalt. Părul închis la culoare îi era prins la spate, cu o șuviță rebelă dată după ureche. Pielea ii era de culoarea caramelului, ceea ce îi intensifica și mai mult albastrul întunecat al ochilor. L-am privit câteva secunde, minute poate, cu gura deschisă. Era frumos. Poate prea frumos pentru un bărbat. Dar nu asta mă determinase să rămân fără cuvinte, ci acea culoare a ochilor săi. Cel mai intens albastru pe care l-am văzut. Un albastru marin.

Răceala din privirea sa mă readuse la realitate. Mă analiza ca pe un exponat, fără să lase nicio reacție să i se citească pe față. Până să apuc să scot ceva pe gură, bărbatul făcu o mișcare scurtă a capului în direcția femeii frumoase, se răsuci pe călcâie și dispăru după perdelele baldachinului. Femeia își îndreptă din nou atenția în direcția mea și-mi făcu semn cu mâna dreaptă să mă ridic. Am urmărit-o fără să fac vreo mișcare. Câteva clipe ne-am privit una pe cealaltă, analizându-ne cu aceeași curiozitate. Avea o frumusețe caldă, fină. Părul blond perlat îi era strâns într-o împletitură complicată, dar deosebită, cu bijuterii aurii prinse printre șuvițe. Ochii îi erau mari, de culoarea azurului, iar buzele subțiri, dar bine conturate. Corpul îi era sumar acoperit cu o tunică din pânză albă, prinsă pe ambii umeri cu bijuterii asemănătoare celor de pe cap, dar mai mari. Imaginea ei mă duse cu gândul la o prințesă, însă ochii îi erau scăldați de tristețea și umilința necaracteristice unei asemenea poziții.

— Urmează-mă, te rog. Ești așteptată, îmi vorbi deodată și-am tresărit puțin, surprinsă.

— Unde? am întrebat fără să mă mișc.

— Te rog, stăpânul te-așteaptă, insistă frumoasa femeie și am sesizat o ușoară panică în vocea ei.

Stăpânul? Avea stăpân? Ce naiba se întâmpla în jurul meu?!

Deși nu-mi aminteam nimic, eram aproape convinsă că treaba asta cu „stăpânul care așteaptă” nu avea să-mi placă.

Tulburarea ce am simțit-o în glasul femeii mă determină să mă ridic. Oricum nu puteam rămâne în acest baldachin la nesfârșit. Trebuia să aflu ce se întâmplă.

Cu o ușurare vizibilă trecându-i peste chip, femeia îmi indică direcția în care se aștepta să o urmez. M-am ridicat și am pășit înafara baldachinului. Șocul priveliștii mă pironi în loc. Eram pe o plajă întinsă, pe malul unei ape. La o sută de metri în fața mea se afla o construcție impunătoare, asemeni unui templu uriaș, din marmură albă, cu stâlpi împodobiți cu liane de culoarea aurului. Statui de toate dimensiunile, întruchipând oameni – femei și bărbați – în diferite poziții, se aflau sculptate peste tot în jurul clădirii. Briza ușoară ce adia din acea direcție îmi aduse la urechi frânturi ale unei melodii fermecătoare.

Frumoasa femeie privi peste umăr și observând că nu o urmez, îmi indică din nou în direcția templului.

Am început să merg încet în urma ei. Îmi simțeam tălpile masate de un nisip aspru și am rămas uimită să constat că eram desculță. Mi-am plecat privirea analizându-mi ținuta fără să mă mai opresc însă din mers. Eram îmbrăcată în același gen de pânză albă precum era și însoțitoarea mea. Am realizat că în afară de această rochie improvizată, nu mai aveam niciun alt obiect vestimentar. Senzația era pe cât de ciudată, pe atât de plăcută.

Ajunse în fața clădirii, am urcat cele câteva trepte și am pătruns printre coloanele frumos împodobite. În partea dreaptă se afla o fântână în forma unei scoici uriașe, plină cu apă ce curgea din ulciorul unei statui întruchipând un copil cârlionțat și gol.

O sete bruscă mă provocă să înghit în sec și fără să mai stau pe gânduri m-am apropiat de scoica din piatră și m-am aplecat să beau apă.

M-am oprit însă zărindu-mi chipul oglindit în apa limpede ce tremură ușor. Mi-am amintit de părul meu de un roșu aprins – cea mai prețioasă moștenire primită de la mama pe care o pierdusem cu ani în urmă – acum prins într-o parte cu doar câteva șuvițe lăsate să îmi acopere umărul drept. Mi-am amintit și tenul alb, cei câțiva pistrui de pe nas și obraji, pe care m-am chinui mereu să-i acopăr cu farduri, considerându-i o imperfecțiune. Și, în cele din urmă, mi-am amintit ochii. Albastru marin. Asemeni celor ai bărbatului de mai devreme. Cum de nu îmi amintisem atunci?! Le puteam distinge întunecimea, chiar și oglindită în apa acestei fântâni. Și, întocmai ca a lui, la fel de rece și impasibilă era privirea mea. „Ademenitori, misterioși și plin de pericole”, așa îmi numise ochii cineva la un moment dat. Mi-aminteam cuvintele, dar nu și persoana. Am scuturat încet din cap și mi-am cufundat mâinile în apă, setea arzându-mi gâtul și buzele.

— Nu! se auzi un glas puternic exact lângă mine.

Am tresărit și m-am răsucit, lipindu-mă cu spatele de marginea fântânii.

Bărbatul de mai devreme mă privea intens, cu un aer superior. Înalt, solid, cu mâinile la spate și îmbrăcat cu aceeași pânză albă, doar mai scurtă și prinsă diferit, arăta asemeni statuilor ce le observasem în jurul templului. Se încruntă o secundă și am simțit fiori reci pe șira spinării.

Păși apoi brusc în față, își înfipse o mână în părul meu, obligându-mă să-mi las capul pe spate, și o secundă mai târziu, buzele sale le striveau pe ale mele, într-un dans amețitor. Am simțit cea mai plăcută aromă: sărată și dulce deopotrivă, dar cu mici înțepături picante. Cuișoare…, am gândit. Un lichid rece începu să mi se strecoare prin vene, precum mercurul, trezindu-mi toate simțurile și scăldându-mă într-o răcoare reconfortantă, precum picăturile ploii într-o zi toridă, un duș de gheață pe pielea încinsă de soare… o baie în largul Mării Egee. Amorțeala, confuzia, toate dispărură, lăsându-mă alertă și conștientă la fiecare detaliu.

La fel de spontan pe cât începuse, sărutul fu întrerupt. Am privit o secundă în ochii celui de care trupul meu încă era lipit. Albaștri, adânci, dar nu la fel de reci.

Se desprinse, își îndreptă atenția către femeia de a cărei prezență uitasem cu desăvârșire și cu o mișcare a capului aproape imperceptibilă, intră în templu fără niciun cuvânt.

N-am așteptat să mai fiu invitată. L-am urmat, cu însoțitoarea mea, umăr la umăr.

Muzica ce îmi atinsese urechile mai devreme, purtată de briză, scălda în triluri superbe de harpe o încăpere imensă, cu coloane înalte. Prinse de ele, se încolăceau ghirlande verzi a unor plante cățărătoare cu  flori albe, mari, ce împrăștiau un parfum dulceag. Femei și bărbați deopotrivă dansau pe notele calde, iar pânza albă a tunicilor lor flutura seducător, halucinant aproape. M-am simțit cuprinsă de o stare de amețeală. Un vertij inexplicabil. Baletul ce se desfășura în fața ochilor mei era atât de ademenitor, muzica și mirosul îmi îmbătau simțurile. Mă simțeam atrasă într-o vrajă căreia nu-i puteam rezista. Eram în mijlocul lor, a acestor nimfe, iar picioarele-mi valsau alături de ele.

Am închis ochii și m-am lăsat sedusă în delirul fermecător al notelor.

O mângâiere ușoară, abia simțită, mi se prelinse pe gât, coborî pe umăr și apoi, mai jos, pe toată lungimea brațului stâng. Degete reci se împletiră cu degetele mele și m-am surprins lipită cu spatele de un trup masiv, încătușată de un alt braț puternic. Buze fierbinți îmi poposiră pe gât, trezindu-mi fiori și picurându-mi lavă încinsă până în vârful degetelor.

— Cu un singur cuvânt te poți simți așa pentru o eternitate. Doar un cuvânt și vei avea toate astea: muzică, dans, flori și fructe exotice. Cu un singur cuvânt, nu vei mai cunoaște grijile, ori teama, ori nevoia.  Vei fi a mea, iar eu te voi învăța magia iubirii unui prinț!

Șoaptele îmi fură rostite cu buzele lipite de ureche, fiecare cuvânt îmi gâdila simțurile și mă afunda tot mai adânc în delir. Mi-am lins buzele încet, vrăjită. Un gust sărat, picant și dulce în același timp mă duse cu gândul la aroma cuișoarelor. Aroma unui sărut. Întregul trup îmi fu scuturat de un fior rece, un duș revigorant, bine-venit.

Am deschis ochii și-am privit peste umăr la cel ce mă asediase în brațele lui.

Ochi verzi, tulburi, cu irizații plumburii, asemeni mării cufundate-n furtună, mă priveau amăgitori de pe chipul adonisian al unui bărbat. M-am smuls din strânsoarea mâinilor sale și m-am răsucit, sfidându-l. Aveam în fața mea o copie a celui ce mă sărutase mai devreme, înafara ochilor și a părului de culoarea mierii.

— Și care ar fi acel cuvânt, scump prinț?

Bărbatul zâmbi, amuzat de sarcasmul din vocea mea, dar ochii își păstrară viclenia.

— „Vreau”, desigur, îmi răspunse pe un ton dulce.

Nu știam cum, nu știam de ce, dar magnitudinea alegerii ce urma să o fac mi-a apărut clar și lucid în minte. Fără nicio explicație, am înțeles ce mi se propunea. Mi-am plimbat privirea în jurul meu. Nimeni nu mai dansa, harpele își sistaseră trilurile hipnotice și, parcă, nici florile din ghirlande nu-și mai împrăștiau parfumul atât de intens. Undeva în dreapta, retras, drept și cu mâinile prinse la spate, mă fixa bărbatul al cărui sărut îl aveam încă viu pe buze. Ochii săi erau la fel de albaștri, întunecați și reci. Dar m-aș fi luptat o viață întreagă în profunzimea lor, decât să accept dansul învolburat și verde al celui din fața mea.

Am oftat și-am rostit cuvântul ce știam că mă va aduce acolo unde eram menită să fiu.

— Refuz!

***

Lumina roșiatică a răsăritului îi transforma ochii în violet, dar răceala glaciară din ei se păstra în ciuda încercării timide a razelor solare de a o atenua. Alături de el, un alt bărbat, aproape identic, doar părul și ochii de altă culoare, privea spre țărm, umăr la umăr cu fratele său.

— Știu ce-ai făcut, Éétion. Intervenția ta nu mi-a rămas neobservată. Tu le salvezi, eu le seduc sufletele. Așa a fost menit să fie, frate al meu! Nu aveai dreptul să intervii! A noastră mamă nu ar fi deloc încântată să audă de o asemenea încălcare a regulilor ei. Dar…alegerea ta m-a amuzat suficient, încât să o trec cu vederea. O voi poseda pe următoarea. Un lucru, dacă ești bun, aș dori totuși să îmi spui!

— Acesta fiind…, răspunse Éétion, fără să-și întoarcă privirea dinspre țărm.

Acolo, în depărtare, într-o lume cu totul diferită, pe malul Mării Egee, o tânără cu părul roșu ca sângele ce i se prelingea pe obraz dintr-o rană ce o purta pe frunte, cu un picior ușor flexat pentru a-și ascunde tăietura din talpă, amenința cu un pistol doi bărbați aflați la câțiva metri de ea. Unul era în picioare, cu mâinile ridicate deasupra capului, celălalt căzut în șezut, își freca tâmpla în care tocmai primise mângâierea aceleași pietre vinovate de rana fetei.

Éétion zâmbi abia perceptibil, în timp ce urmărea cum fata își amenința urmăritorii cu o mână fermă și-o voce fără tremur.

— De ce ea, Éétion?, întrebă Danos, în timp ce privea, la rândul său fascinat de curajul fetei ce-și negocia acum libertatea și viața, vorbind la telefon cu oricine îi trimisese pe cei doi pe urmele sale.

             — Pentru că, dragul meu frate, aceea este o fiică a mării, nu o perseidă! Avea doar nevoie să i se reamintească!