Imperfectul ploii – Georgiana Vâju

— Iar plângi?

— Să te plimbi prin ploaie şi să plângi este de preferat, am murmurat încet.

— De ce? m-a întrebat curios.

— Pentru că nimeni nu-ți poate vedea lacrimile, nici măcar ploaia ce cade peste fața ta. Până și ea le confundă cu ale ei.

 — Te înșeli. Eu le-am văzut…

— Nu, tu mi le-ai simțit, dar nu le-ai văzut.

Am continuat să merg încet și să plâng prin ploaia care ne biciuia dureros fețele, parcurgând așa, în tăcere, ultima noastră pagină din trecut.

— Ar trebui să fii fericită. Te eliberezi și te reîntorci la prezent.

— Cu amintirea ta în piept nu am fost fericită niciodată în prezent. Ai uitat că prezentul e compus din amintirile trecutului și din speranțele viitorului? Dar nu-ți face griji pentru mine. Orice răni pot fi alinate în timp, chiar dacă au fost prea multe ploi căzute peste ele și le-au ținut în umezeală. Voi sufla peste dureri aerul cald al brizei mării și se vor usca încet. Vor rămâne seci, stoarse și goale precum cochiliile melcilor pe o plajă uitată de timp. Voi alunga și ploaia din viața mea, odată cu pagina asta.

— Nu, să nu o alungi. Lasă ploaia să te cuprindă, lasă vocea iubirii să-ţi cânte cald și melodios pe buzele umezite de lacrimi sărate. Lasă îngerii iubirii să plângă cu boabe perfecte în părul tău. Lasă cerul să cadă peste peste tine și să-ți arate calea cea dreaptă pe care trebuie să o urmezi. Lasă drumul liber iubirii, atunci când revii în prezent. Lasă-te iubită. Asta trebuie să faci.

Timpul l-a smuls din brațele mele de ploi și de lacrimi. Nu era prima iubire care pleca, dar era prima care voiam să se întoarcă din nou la mine. Dar va putea să se mai întoarcă vreodată din trecut? Ea era acum doar în brațele ploii și în lacrimile mele amare ce se amestecau cu stropii sălcii care mă loveau din cer.

Ne-am regăsit într-un timp care nu mai era al nostru, nu ne mai aparținea nouă, noi doi nu aveam ce să mai căutăm acolo. Am făcut un salt înapoi în amintirile noastre doar ca să fim împreună din nou. Ce greșeală! Era imperfectul acolo. Timpul trecut pe care altă dată l-am irosit, acum urlam să-l schimbăm cu amintiri plăcute. Imposibil! Ne-am întâlnit acolo înșelând astfel destinele noastre și a altora, aducând haosul în viețile noastre, creând sensibilitatea dependenței față de condițiile inițiale. Era efectul fluturelui și aripile destinului, cele pe care învățăm să le controlăm abia după ce le-am încâlcit în zborul nostru haotic.

Stăteam întinși pe o bancă și lăsam ploaia să ne acapareze gândurile cu totul, să ne reducă pe meleagurile acelea presărate cu amintirile calde. Amorțisem așteptând o iubire care ne părăsise de mult, dar refuzăm să o credem. De când a plecat nici nu mai ştiam cine suntem sau cum ne cheamă. Aveam sufletele sfărâmate, ca niște ruine, dar credeam că merităm asta pentru că îndrăznisem să înșelăm destinul iubindu-ne.

Contează oare la judecata de apoi că nimeni nu-i perfect, că toți suntem supuși greșelilor și păcatelor, sau că devenim dependenți de farmecele naturi? Cine judecă faptul că ne-am pierdut într-o iubire oarbă sau că am căzut într-o capcană de poveste? Cine judecă că ducem lipsă de noi atât de mult încât amestecăm imaginația cu realitatea și dorința cu dorul?

— Am păcătuit furând timpul iubirii și asta are un cost imens, mi-a spus.

— Nu am teamă să trăiesc în trecut dacă iubirea e acolo.

— Poate că nu te temi, dar în trecut nu mai avem timp să sperăm la un viitor. Iar noi vrem și trăim cu speranțe. Uită-te în jurul nostru, lumina se ascunde de noi, este totul îngheţat și rece; singura căldură de aici e doar dragostea asta, care nu ne mai aparține, nu mai e a noastră, e apusă de mult. Ploaia asta rece ne lovește în față, trezindu-ne din vis. Recunoaşte că nu ştii ce este cu tine, că vrei să strigi că-i totul o minciună și că în tine plânge inima după lumina curată a soarelui dimineții.

— Totul pare confuz… ai dreptate. Dar am atâta nevoie de ploaie și de iubire…

Oamenii nu cred în poveşti nemuritoare despre iubire și e păcat cum risipesc așa acest sentiment. În unele momente încep să cred că dispar din viața noastră doar cei care simt că nu sunt iubiți suficient, iar cei iubiți cu adevărat trăiesc veșnic în inima celor care le-au purtat sentimente înălțătoare.

Și totuși, vine un timp pentru fiecare, timpul când iubirea va obosi să tacă, se va ridica și își va striga dreptatea în fiecare dintre noi. Își va cere tributul sub forma timpului care îmbracă ploaia.

Ploaia care va cădea peste noi va spăla toate păcatele lumești, va spăla ura, morala, pretextele și aparențele. Vom învăța că viaţa e doar un test dur. Un test complet pentru iubire. Așa că, dacă iubești pe cineva, fă-o până la capăt și fă-o în timpul tău, mâine nu ştii ce va fi. Nici pe ieri nu poți să-l mai schimbi vreodată. Trăiește iubirea ca și când ploaia nu-ți va spăla fericirea, norii nu-ți vor întuneca orizontul și nici vântul îți va spulbera sentimentul înălțător.

Când cel iubit pleacă, sau chiar tu îl părăsești, poarta sufletului nu-ți rămâne deschisă. Ea se trânteşte cu zgomot, cu durere și cu regrete. Doar timpul decide când o deschide din nou.

Ploua și mă uitam la el simțind cum pierd ceva din mine, cum o bucată din ființa mea se rupea cu un zgomot destrămat. Mă durea fiecare amintire ce o aveam împreună din acest timp al ploii. Mă dureau stropii argintii din părul lui și urmele de buze moi ce mi le lăsase pe trup în ultima noapte în care ne-am iubit în mansarda zguduită de tunete și luminată de dârele argintii care despicau cerul. Nu mai departe de ploaia aia îmi spusese că eram văpaia ce o aşteptase dintotdeauna. Apoi alți norii s-au adunat și o altă ploaie cu tunete și fulgere a despicat din nou cerul și mi l-a furat. Acum doar vântul și râul de lacrimi ce cade din înaltul plumburiu mai şoptesc printre stropii reci numele lui. M-am plimbat prin sute de ploi, poate chiar mii. Le-aş da pe toate bucuroasă pentru singura ploaie în care el a fost al meu și eu a lui. Dar, nu putem schimba trecutul. Nu atunci când el aparține ploii.

Nu ştiu unde a plecat, nici ce face acum. Nici nu mi-a promis că se va întoarce la mine vreodată. Mi-a spus doar că asta este imposibil, că nu putem clădi castele din nisipuri spulberate de vânturi și că soarele nostru s-a topit și nu mai iese din nori ca în trecut.

O mie de amintiri și de gânduri ce mă cheamă mereu înapoi către zilele apuse de mult. Fără zâmbetul lui senin a rămas pustiu în sufletul meu. De multe ori mă pierd în trecutul umed doar ca să ajung să mă atingă din nou, să-l simt lângă inima mea, cald și tremurând de fiorul dragostei. Apoi mă trezesc din reverie, sunt din nou în prezent și nu-mi rămâne decât să aștept acea zi când el își va aminti iubirea din timpul ploii. Pană atunci mă înec în lacrimi din cer și mă asfixiază aerul trist al umezelii. Sunt convinsă că m-am obișnuit să trăiesc o iubire care m-a ucis cu stropi de ploaie, dar ce pot face să uit timpul ei?