După furtună – Corina Savu

A trecut o jumătate de an de când, lângă tine mare, mi-a spus adio. Totuşi, tu rămâi colacul meu de salvare în mijlocul acestui neant infinit de nisip care-mi infectează şi mai mult rana.

Nimic nu prevestea ce avea să se întâmple în acea seară. Simţeam fericirea deplină şi iubirea absolută. Le puteam simţi până în măduva oaselor. Astăzi, doar aspir la ele.

Vocea lui suavă din acel amurg a fost scrisă pe portativul valurilor tale cristaline. Îţi aminteşti, căci un asemenea final nu-l poţi uita nici tu, chiar dacă-ţi schimbi cursul cum bate vântul. Cuvintele lui au rămas acolo în adâncurile tale obscure aşa cum au rămas în adâncul sufletului meu. Îţi voi recita ca să-ţi împrospătez memoria aşa cum faci tu de fiecare dată când te văd.

– Promite-mi un lucru! Mă ţine în braţe şi-mi şopteşte la ureche. Când voi pleca, te rog nu-mi şterge amintirea. Într-o dimineaţă senină mi-ai spus că preferi să iubeşti şi să simţi durerea decât să nu-ţi aminteşti şi să nu ştii cum să iubeşti. Pentru că există amintiri care trebuie preţuite, îţi dau drumul înainte de vreme. Dacă nu mă voi mai putea întoarce la tine, atunci aş vrea să mă nasc din nou, dar nu acum şi cu siguranţă nu în viitorul apropiat. Te asigur că dragostea mea este mai lungă decât timpul meu. Dacă nu ne vom uita unul pe celălalt, vom şti drumul înapoi la noi. Atât am vrut să-ţi spun. Tu decizi ce vei face după plecarea mea din viaţa ta. Să mă uiţi sau să-ţi aminteşti. Eu pot să-ţi spun acum… Adio, dragostea mea!

Ce naivă am fost să-l întreb de ce, dar privirea lui spunea totul. Nu era un adio pe care şi-l dorea. Mâinile-i erau reci şi tremurânde. Fruntea era asudată şi lacrimile se jucau în ochii lui căprui.

A fost furtună deghizată în calmitate.

Tu, mare…

Tu care cunoşti binele şi răul acestei poveşti intitulate Viaţa mea, căci te prefer pe tine şi nu o foaie albă să spun ceea ce simt şi ceea ce nu simt. Mulţi o numesc laşitate. Eu prefer să-i spun frica de a-mi deschide inima în faţa oricui. Asta pentru că tu, mare, nu te agiţi în faţa unor asemenea revelaţii, căci tăcerea, uneori, este cea mai bună formă de comunicare.

Încerci să ţii în frâu valurile când o pereche de îndrăgostiţi se plimbă prin faţa ta. Nu le laşi nici să clipească ca să nu distrugă idilica dragoste. Dar cu mine cum rămâne? De ce ai trimis furtună pe buzele valurilor tale pentru a distruge magia iubirii noastre?

Sunt pierdută. Pierdută şi fără busolă.

De aceea te-am căutat, mare. Uite-mă acum, stând pe plaja ta la ora 5 şi jumătate dimineaţa, gândindu-mă la el. Este ca un glonţ care şi-a pierdut drumul şi mă atinge de fiecare dată când cred că ştiu cine sunt fără el, când amintirea i se estompează.

Zi tu mare! Aşa-i că acea seară a fost un „până când ne vom revedea” şi nu un „adio”? Dacă am fi terminat cu punct şi nu cu semne de-ntrebare, nu aş mai fi insistat să-ţi vorbesc ca o nebună sub clar de Lună.

Nu am mai vrut să aud ceasul. Urăsc ceasul deşteptător. El sună şi eu încă visez. A ştiut cum să-l facă să dispară fără urmă. Totuşi, cred că a venit timpul să mă trezesc şi să accept situaţia. Acesta ar trebui să fie primul pas. Să îl uit nu a făcut parte niciodată din planurile mele, dar acum, paralizată în faţa venirii iminente a verii, aş minţi dacă aş spune că nu-mi este dor de el. Plimbările, săruturile şi chiar trezitul la răsărit pe nisipul fin al plajei tale, mare.

Răspunde-mi la asta! Ce trebuie să fac când în procesul uitării lui, am uitat cine sunt? Sunt ca tine pe vreme de furtună. O mare plină de îndoieli printre castele de nisip unde mi-am ferecat temerile. Lângă el totul era mai puţin complicat, era mai multă linişte în viaţa mea. De aceea, poate, am inventat nevoia de a avea nevoie de el.

Da…

Să mă gândesc că el este cea mai mare problemă a mea sau dependenţa care mă va măcina este drumul uşor spre a renunţa definitiv la mine. Cel pe care-l parcurg singură de câteva zile şi nopţi.

Aliona se ridică şi făcu câţiva paşi spre spuma mării.

Să înot contra curenţilor, provocarea de a ajunge cu viaţă la malul celălalt, fără barcă şi fără vestă de salvare. Fără mâinile lui.

Înainta puţin câte puţin, până când apa îi trecuse de glezne. Zâmbea. Simţea libertate, o îmbrăţişare caldă într-o dimineaţă rece din partea confidentei sale de luni bune.

Într-adevăr nu mai simţea nimic. Nici măcar acei ochi care nu se dezlipiseră de pe ea de când ajunsese pe plajă. El era acolo, la câţiva paşi distanţă, cu mâna întinsă, pregătit să o prindă. Intuise cu precizie. Aliona avea să fie pe acea plajă, lângă marea părtinitoare a iubirii, dar şi a despărţirii lor.

Cântecul greierilor se sfârşi într-o clipită. Aliona înainta cu paşi mărunţi în inima mării, parcă hipnotizată de luciul şi calmul ei.  În liniştea abruptă, Vladimir şi-a dat seama de frumuseţea unei clipe. Simplul fapt că Aliona era în viaţa sa făcea diferenţa. Chiar dacă ar fi fost un vis, acolo îşi dorea să rămână.

– Aliona!

Abia la al doilea strigăt, femeia cu cosiţe roşiatice se întoarse. Apa-i ajunsese până la genunchi. Un băiat sărman, alerga înspre ea, aducând ceva în mâna lui mică. Părea a fi o sticlă.  Nu era ceva care să o intereseze şi-şi continuă incursiunea cu mai mare viteză.

– Ali…

Tusea băiatului o opri, dar nu privi înspre el.

– Mi-a fost frică. Auzi vocea uşor răguşită a copilului. Nu sunt fericit cu acest final. Mi-a fost frică că te vei sacrifica aşa cum ai făcut-o cu ani în urmă. Vreau să schimb finalul, iubită Aliona. Acum, vreau să te salvez eu. Nu am vrut să fiu cauza cicatricilor tale şi nici coşmarurile. Acum ştiu. Dacă tu te pierzi, mă pierd şi eu. Ajută-mă să schimb finalul!

Priveşte înapoi şocată, bulversată. Cu genunchii plini de sânge, copilul scutură scrisoarea în briza vântului.

Femeia aleargă clătinându-se şi, ajunsă la mal, se trânteşte în genunchi, prinzând mâinile băiatului.

– Cine ţi-a dat asta?

– Acolo, îi arată spre faleză.

Nu vedea pe nimeni.

– Cine era, cum arăta?

– Era un nene foarte slab şi chel.

Se agitase degeaba. Nu era ceea ce ea spera să fie.

– Ochii? Ce culoare aveau ochii?

– Căprui. Băiatul răspunde cu voce tare, făcând ecou pe plaja pustie.

– El este! Zâmbetul Alionei este nefiresc, ca al unei fiinţe în pragul disperării.

– Doamnă, şi eu am ochi căprui. Sunt milioane de oameni cu ochi căprui.

Băiatul o luă la fugă când se simţi liber din prinsoarea mâinilor ei. Lacrimile cădeau pe obrajii-i palizi şi privi marea.

Aşa-i mare, sunt milioane, numai ai lui sunt altfel. Numai ochii lui căprui ca mierea mă puteau privi diferit, unic. Acea pace sufletească pe care mi-o ofereau în momente de restrişte, acea candoare şi acea pasiune doar în ochii lui găseam. Nu în toţi.

Vladimir stătea în spatele ei cu un imens buchet de trandafiri.

– Ne reîntâlnim în întuneric. Chiar dacă nu vom şti când vom putea şi dacă vom putea să zburăm spre lumină, dar Aliona, dacă eşti lângă mine nu mai contează că suntem acum în infern.

Vocea lui o face să tresară. Înfipse mâinile în păr, trăgând uşor. Vladimir realiză impactul avut asupra femeii iubite şi se aplecă. Lăsă buchetul lângă ea şi o cuprinse în braţe. Abia atunci Aliona realiză că era într-adevăr Vladimir al său, cel care renunţase la ei. Chiar aşa. Îi spusese adio. Cu ce tupeu se prezenta în faţa ei? Nu era suficient chinul şi încercările de a se ridica de la pământ, acolo unde o lăsase cu jumătate de an în urmă?

Nu, de acea dată nu avea să se lase doborâtă de farmecul lui. Numai că, în momentul în care se întoarse să-l înfrunte, era un alt Vladimir. Slăbit, cu chelie şi ochi încercănaţi. Furia i-o luase prietena sa marea, lăsându-i inima dezgolită şi vulnerabilă.

Chiar dacă el zâmbea candid, Aliona simţea o durere profundă. Ridică mâna şi-l mângâie pe obraz. Lacrimile încep din nou să cadă, numai că el are grijă să nu-i treacă de obraji.

– Tu… Se îneacă în lacrimi.

O sărută pe frunte şi o trage la pieptul lui.

– Chimioterapie. O scuză laşă de a te avea din nou lângă mine.

Chimioterapie?! Dumnezeule, Vladimir…

Trecură minute bune şi ei stăteau îmbrăţişaţi pe plaja scăldată de soare şi alinaţi de susurul valurilor.

– Dragostea este un sentiment individual şi nu putem decide cine oferă mai mult. Vocea ei era suavă, mângâietoare pentru suferinţa lui. Unii spun că dragostea este despre sacrificii şi o ucid. Mulţi însă iubesc atât de mult încât nu vor să dea drumul chiar dacă au pierdut bătălia cu dragostea. Primul eşti tu, a doua sunt eu. Dacă el şi ea luptă cu îndârjire pentru dragoste, putem să negăm că aceea este iubirea adevărată?

– Ai cugetat mult? Sună ca un fel de mustrare din partea lui, dar cu urme adânci de regret.

– De când ai spus acel adio înlăcrimat şi nici măcar nu am ştiut ce m-a lovit?  Să spun că în fiecare zi ca să nu pară exagerat?!

– Nu mi-am dat seama cât de riscante sunt emoţiile, mai ales atunci când stau deasupra subconştientului. În acel moment am decis să te pierd, fără să mă gândesc că cel pierdut voi fi eu.

Ani mai târziu, cei doi aveau să-şi aducă copii la mare. Trecuseră peste cumpenele vieţii şi încercau, pe cât posibil, să se bucure de fiecare clipă, fără a se gândi la ce va aduce răsăritul soarelui. Fără a-şi da drumul la mâini şi fară a-şi întoarce privirea unul de la celălalt. Împreună până la moarte.