Şi marea ştie să cânte romanţe – Raluca-Andreea Chiper

Auzise telefonul sunând în repetate rânduri parcă mai grăbit şi mai agitat ca niciodată, de aceea scăpase cheile din mână şi se grăbi să le adune de pe trotuar. Ştia că liniştea lui depinde de vocea ei, aşa că, răsuflă adânc până ce aerul îi îngreună pieptul şi ridică spre fereatra de la primul etaj chipul tânăr cu trăsături fine de femeie. O lăsase deschisă la fel cum o făcea în fiecare zi de un an întreg, indiferent de vreme. Ţârâitul telefonului radia ca notele muzicale scăpate din mâinile ei în vremea când era doar o copilă mică şi voioasă, doar că acum denota o nerăbdare melancolică, nu plină de energie ca în acele timpuri.

Tremura. Îi tremurau şi degetele de atâta nerăbdare, de atâta cruzime câtă zăcea în ea, dornică să alerge pe scări, să descuie uşa apartamentului şi să răspundă în sfârşit. Ştia cine este dincolo de fir, de aceea, în momentul când ridică receptorul, faţa i se lumină. Ar vrea să râdă, însă e încolţită de tristeţe, ar vrea să plângă, dar nu îşi poate dezamăgi musafirul de dincolo de fir. Nu îi rămâne decât să tacă, să asculte răsuflarea lui adâncă, incitată din cauza momentului, din cauza întâmplării ce avea loc.

Liniştea din jur era deplină. Punea stăpânire chiar şi pe priveliştea din fereastră. O privelişte a oraşului scăldat în cele mai târzii ore ale amiezii, lovit de arşiţa verii, străbătut de vânturi prea calde, secetoase şi totuşi plăcute, dorite. Putea să asculte briza dulceagă ce se ridica până la etajul ei, doinind calmă, anunţând apusul ce se ivea deja printre două fâşii de nori răsfirate în orizont, alungite până la epuizare, dând impresia că vor cuprinde întreaga suprafaţă a pământului. Printre zidurile încinse, se ivesc valurile mării, pe alocuri trasate de contururi ca de cretă, îngroşate parcă de mâna iscusită a unui artist. Încet, stătătoare precum timpul acela ciudat, neobişnuit, care pare să nu mai treacă, nişte bărci albastre pluteau deasupra apei.

Un zâmbet cald îi apăru pe buze. Dacă el ar fi acolo să observe plăcerea, să-i ghicească fericirea pecetluită adânc în sclipirea ochilor, atunci orice îndoială ar pieri, orice întrebare la care nu i se poate afla răspunsul, s-ar risipi ca suflată de vânt.

— Iar te-ai grăbit pe scări, nu-i aşa?

— Era nevoie… neapărat, a mărturisit atunci, tresărind la auzul vocii lui.

— E a 365-a zi în care vorbim la telefon…

— Deja îmi pare o eternitate, şi lacrimile îi scăpărau limpezi, dar amare pe dunga subţire a pleoapelor. Se rezemă cu spatele de perete şi se lăsă uşor, uşor, până ce se ghemui pe podea. De acolo, suspina delicat ca nu cumva să fie auzită. Închidea ochii din când în când pentru a readuce în faţa sa imaginea marinarului plecat departe. În acea zi a despărţirii lor, stătuse între alţi oameni disperaţi, urmărind toţi cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, cum iubitul ei, fiii, nepoţii şi taţii acelor persoane din jur se îmbarcau în vapor pentru deplasarea în larg. Îl văzuse şi pe Bruno cu botniţa pusă, privind spre ea, zvârcolindu-se lângă stăpân de parcă dorea să rupă lesa şi să se întoarcă în braţele ei calde, dătătoare de iubire. Aşa au plecat pe marea lungă şi lată şi au lăsat-o singură, doar în compania gândurilor, uneori prea adânci, prea neliniştitoare.

— Cum eşti azi? îl întrebă în momentul când o umbră mată, distorsionată încerca să ia înfăţişarea iubitului ei. Era foarte greu să îi desluşească ochii, să-i citească în pupile viaţa prea râvnită şi pacea mult aşteptată, încât i se părea că veşnic nu va ajunge atât de departe.

— Pot spune că bine. Azi mult mai bine, deşi, trebuie să recunosc că nu e acelaşi lucru ca atunci când sunt acasă. De exemplu, azi, când s-au auzit bombardamentele în cea mai îndepărtată zonă, chiar şi aşa,  pământul s-a cutremurat. E dureros să se cutremure pământul. Îţi dai seama ce răni adânci i se provoacă, ştii că suferă, iar valurile, se agită în aşa măsură că am impresia că vor răsturna barca. Şi plâng amar, cu un glas bizar a cărui ecou se duce şi se tot duce, spărgându-se de stânci prea dure, lipsite de interes. Auzi toate acestea cu fiorii răsfiraţi prin trup, dar eşti extrem de neputincios. Un nefericit neputincios. Nimic nu poţi face…

— Iubitule, îl întrerupse atunci cu vocea plină de viaţă, o voce falsă, ca să îl inducă în eroare, pentru că numai ea ştia cât de apăsătoare devenea suferinţa, cum îi măcina trupul până la nimicire. Ea voia însă să îl încurajeze, să-i dea putere. Atunci când se aud bombardamentele, gândeşte-te că tună. Imaginează-ţi că eşti acasă, că de aici, din fereastra apartamentului nostru se vede văzduhul tulbure, iar cerul este sfâşiat de fulgere şi marea dansează un vals tulburat de sentimente. Îţi imaginezi?

— Încerc, doar că…

— Imaginează-ţi, te rog! Simte mirosul proaspăt al stropilor de ploaie ce cad pe pervaz. Tu întotdeauna ai adorat sunetul lor lovind ferestrele. Urmăreşte praful ce se risipeşte sub toropeală, numără valurile de nori ce par să se coboare peste oraş… Toţi oamenii au umbrele, iar clădirile… Clădirile şi-au schimbat culoarea. S-au împrospătat dintr-odată după zile îndelungate, calcinante care le-au transformat în pietre seci, prea albicioase, deşertice. Iar marea, iubitule? Marea cântă, nu urlă. Valurile ei se unduiesc în ploaie, unindu-se cu stropii ce cad din cer, iubindu-se pătimaş aşa cum noi ne iubeam în serile fierbinţi în bărcuţa din larg.

— Ce bine ar fi acasă, iubito! Ce bine ar fi dacă furtuna de vară s-ar dezlănţui în momentul acesta, iar noi amândoi, culcaţi în barca de pe valuri, ne-am ţine în braţe şi am face dragoste… Totul ar fi prea bine, prea frumos…

— Cum e acolo? îndrăzni să îl întrebe când simţi că tăcerea sa se prelungeşte şi devine neplăcută. Auzea ceasul ticăind pe un perete de lângă ea. Anunţa timpul ce venea şi se ducea poate fără grabă, sau poate prea repede ca să poată fi controlat. Aducea cu el momente ce îmbătrâneau trupurile şi chipurile de lut şi învecheau lucrurile, silindu-le să cedeze sub gârboveala minutelor scurse. Auzea ecoul fantasmal al pianinei din colţ, plutind în aer cu veşminte vaporoase fluturate subtil de curenţi strecuraţi pe sub uşile locuinţei. Se apropiau de ea, i se încâlceau prin şuviţele de păr făcute inele, îi şopteau imnuri calde în urechi, îi gâdilau pielea fină şi catifelată, străbătând veşmintele până ce fiorii, atât de tăioşi, de reci, de insuportabili, îi scuturau umerii. Abia atunci revenea la acest prezent pustiit de frumuseţe şi tresărea când vocea lui revenea fermă prin telefon, dar tristă, melancolică, de parcă ştia prea bine că această distanţă aduce boala şi în final, moartea.

— Închide ochii şi încearcă să-ţi imaginezi, o îndemnă el, cedându-i vocea. Îi tremura precum preludiul inocent al păsărilor.

Fata stătu pe gânduri. Închise ochii, aşa cum o învăţă el. Şi când pleoapele începură a-i tremura, el vorbi pe un ton scăzut, afectat:

— E greu aici pentru că cerul nu e înnorat din cauza ploii care se apropie. Nu! El este înnorat din cauza tragicelor evenimente care au loc acolo. Pământul nu e inundat din cauza ploii, bălţile nu se înşiră pe asfalt din cauza fenomenului acesta atât de iubit, ci din cauza sângelui vărsat de atâţia nevinovaţi. Păsările nu cântă voioase, nu înveselesc orele amiezii. Din contră, tăcerea e de mormânt. Uneori sapă gropi, alteori le astupă cu ţărână rece, umedă, putredă. Acolo nu sunt copii care să alerge pe străzi, să chiuie cu glasuri energice botezate de dulcea şi regretata copilărie. Acolo se aud doar bocete, scâncete şi suspine zdrobite de jale. Iar pe valurile mării, plutesc cadavre sfâşiate, în timp ce pescăruşii se alimentează din ele şi glăsuiesc doine de jale, prea morbide ca să rezist la auzul lor. Marea le leagănă şi le leagănă, încercând să le aline durerea, dar aceasta a rămas blocată în bucăţile de carne inerte şi nu mai vrea să plece de acolo, nu mai vrea…

Făcu o scurtă pauză, parcă trăgându-şi sufletul.

— Am noroc cu imaginea ta, iubito, îi zise apoi, fără să ştie că lacrimile inundau deja ochii verzi ai fetei de dincolo de fir. Acestea şiroiau calde, dar sărate pe doi obraji din ce în ce mai palizi, prea amorţiţi, sculpaţi parcă în piatra rece şi dură a stâncilor.

— Imaginea ta mă menţine în putere, îmblânzeşte  lumea aceasta în care am pătruns. Te văd păşind peste oseminte cu tălpile tale delicate. Îţi simt parfumul emanând în atmosferă ca o binecuvântare pentru întregul meu organism. Iar în păr, ai o stea de mare care te face nemaipomenit de frumoasă. Deşi sunt conştient că eşti o himeră, am tendinţa să întind mâna să te ating, să simt pe degetele mele căldura pielii tale. Şi pentru că palma nu mi se încălzeşte, în cele din urmă constat că nu ajung nicăieri, că într-adevăr eşti departe şi mă consolez singur, în gând, acolo unde poţi face câtă gălăgie vrei, fără să deranjezi pe nimeni. De multe ori aş atinge valurile. Îmi dau impresia că poartă pe unduirea lor vocea ta şi mă amăgesc în aşa măsură că plâng. Marea e doar mare, ce ştie ea de suferinţele oamenilor?

Ea strângea receptorul în mână. Îşi muşca buzele pentru a-şi abţine gemetele tot mai sufocate în piept. Răsufla din ce în ce mai greu pentru că durerea simţită înăuntrul său atârna rece şi greoaie ca plumbul. Se sufoca, simţea cum aerul îi este din ce în ce mai nesăţios. Oasele îi tremurau. Parcă cedau pe rând, unul câte unul, până în momentul când îşi va pierde stabilitatea, până când se va prăbuşi.

— Acum, iubito, aş vrea să ştiu şi eu cum este acasă…

— Ce zici dacă ai închide ochii şi ţi-ai imagina?

— Să-mi imaginez? întrebă el dintr-odată înviorat. Să-mi imaginez cum zările limpezi se întind pretutindeni încât nici nu pare că în alt colţ de lume se desfăşoară un război? Şi din când în când, aceste zări îşi întrerup netezimea firească odată cu apariţia păsărilor ce zboară calm deasupra locuinţei tale… Să îmi imaginez cum înoţi în mare ca o sirenă, cum spuma de pe mal îţi gâdilă tălpile, cum luciul verzui dă strălucire ochilor tăi…

Ea se ridică de pe podea şi se apropie mai mult de fereastră. Cu o uşoară îndoială, îndrăzni să privească cerul. Într-adevăr, din când în când, câteva umbre argintoase tulburau întinderea azurie, uneori apropiindu-se, alteori depărtându-se până când piereau fără urmă.  Ochii i se umplură de lacrimi când descoperi marea  venind spre ea, fără să o ajungă însă. Zâmbi oarecum mulţumită conştientă de puterea de convingere a iubitului său.

— Se simte briza mării venind de departe, dar dacă stai bine să te gândeşti, sunt doar câţiva paşi până în pragul valurilor ei. Se aude spuma spărgându-se de mal şi topindu-se cu un sfârâit dulceag. Pescăruşii, iubito! tresări el deodată. Pescăruşii planează deasupra ca nişte făclii arzătoare. Ascultă-i cum jelesc, dar jalea lor e plină de nostalgie, poartă în glăscioarele lor poveşti de pe mare, nu doinesc teroare, nici nu vestesc următoarea bombă care va cădea…

Fata căută din nou în depărtare, acolo unde ştia că o fâşie albastră se desprinde de cer şi se strecoară printre clădiri. Acolo era marea care o aştepta zilnic să-i ude picioarele desculţe, să o asculte plângându-se tristă şi plină de dor. Acolo aveau obiceiul să îşi petreacă timpul amândoi atunci când el era acasă. Acum nu o însoţeşte nimeni, pribegind de una singură prin locurile care odinioară i se păreau comune şi primitoare, iar acum au devenit prea solitare, prea respingătoare. Se uită în zare aşteptând vaporul, dar el nu vine, nu se arată, de parcă o gaură imensă l-ar fi înghiţit şi l-ar fi rătăcit prin univers.

— Şi ştii, iubito? Lângă fereastră păstrăm noi pianina bunicii tale la care ne cânta când eram copii şi adormeam pe podea, rezemaţi unul de altul. Aceea care, mai târziu, atinsă de câte un deget răcit de înfiorare, răsuna cu ecou sclipitor până jos pe trotuar. Aşa mă aşteptai în zilele bune, îţi aminteşti?

— Sigur că îmi amintesc…

— Tare mult mi-aş dori să aud sunetele cristaline urmând unul după altul, într-un şir lung, infinit.

Ea aprobă cu o mişcare agitată a capului. Cuvinte ca să vorbească nu mai avea. Se apropie de instrumentul prăfuit din colţul ferestrei şi îşi lăsă un deget subţire şi străveziu peste o clapă albă. Apoi alt deget căzu peste altă clapă, de data aceasta de culoare neagră.

— Ador sunetele acestea, draga mea. Îţi aduci aminte că, auzind frânturile acestea de sonate, mă grăbeam acasă şi intram silenţios pe uşă, păşeam pe vârfuri până la canapea, unde mă întindeam cu mâinile pe piept şi cu ochii admirând cerul?

— Te observam doar cu coada ochiului, pufni ea veselă, în timp ce şiroaie de rouă cristalină i se prelingeau pe obraji, apoi cădeau şi se pierdeau în neştire, despărţite brusc de frageda-i bărbie. Nu îndrăzneam să mă întorc spre tine de teamă să nu mă încurc. Îmi era ruşine să greşesc în faţa ta…

— De aceea exersai în cele mai târzii ore ale nopţii, când credeai că sunt furat de somn. Dar eu, de fapt, te ascultam pe tine, îţi număram greşelile, încercam să fiu mai răbdător decât tine de fiecare dată când reluai sonata…

— Nu e uşor să cânţi la pian…

— Cu atât mai puţin să încânţi pe cineva, să-i speli sufletul de tulburare, să-i uşurezi viaţa… dar stai! izbucni el, făcând ca fata să tresară şi să scape inelarul pe o clapă greşită, strâmbând tonul dulceag ce aducea păsările în fereastră.

— Ce se aude în stradă? Ce zburdă liberă printre clădirile de piatră încercând să se caţere şi să le urce, gata să le depăşească? Ce vrea să urce dincolo de nori, până la cer?

— Oare ce este? întrebă ea mirată, uitând să mai verse lacrimi.

— E sonata cântată de tine, iubito. Val de mare azuriu şi plutitor. Mă aşteaptă în pragul uşii de la bloc să mă învăluie ca o eşarfă de mătase.

Auzind acestea, ea se repezi spre fereastră şi se aplecă peste pervaz, dornică să îşi descopere iubitul uitându-se în sus, spre ea. Dar afară nu era nimeni. Zâmbetul îi dispăru şi se retrase înapoi, uşor dezamăgită.

— Îţi imaginezi cum urc treaptă după treaptă, tot mai aproape de casa noastră?

Ea negă deşi el nu era acolo ca să observe asta. I-ar explica cât de tare o necăjeşte silind-o să îşi imagineze neadevăruri, dar un lătrat de câine răsună puternic în scara blocului şi o lăsă fără aer. Scăpă telefonul din mână fără să mai bage în seamă bubuitura greoaie de îndată ce acesta atinse podeaua şi rămase ca o stană de piatră, încleştând pumnii asudaţi de emoţii. A doua lătrătură a câinelui fu însoţită de o bătaie în uşă, lucru care o făcu să îşi revină din starea sa hipnotică şi să alerge într-acolo ca să deschidă uşa. Făcu întocmai, descoperindu-şi iubitul în uniforma de marinar cu chipiul într-o mână, lesa câinelui în altă mână şi geamantanul la picioarele apropiate ca în poziţia de salut.

Numai receptorul spânzurat de o coardă cârlionţată mai tăinuieşte adânc şi întrerupt, încercând să se facă ascultat de copacii de dincolo de fereastră, clătinaţi de briza verii şi de norii însângeraţi, pictaţi în mod desăvârşit de apusul prea grăbit.

Iar în orele târzii de seară, un astru de foc se retrage după valuri, în timp ce barca lor pluteşte alene pe valurile calme, cu iz de sare. Răcoarea îi învăluie, pescăruşii îi spionează cu ochi inofensivi, păsăreşti, în timp ce ei desluşesc uşor glasul mării ce le cântă povestea în romanţe colorate.