„Felinare stinse” – Cristina Oțel

„Felinare stinse” – Cristina Oțel

„- Noi, oamenii, suntem precum felinarele stinse. Suntem așezați sub semnul incertitudinii și obscurității, iar lumina e doar o iluzie, o plăsmuire după care tânjim cu ardoare. Felinarele stinse nu au nici un rol; ele încarcă Universul degeaba. Lipsa luminii este echivalentă cu inutilitatea.”

„Felinare stinse”, de Cristina Oțel este o carte care se savurează, nu se citește, pur și simplu. M-a fermecat de la primele pagini, și când am trecut de un anumit punct, nu am mai reușit să o las din mână. Iată că schimbarea orei m-a prins cu cartea în mână, și m-am trezit că pe când terminasem de citit cartea, era aproape ora 5 dimineața. Dar a meritat să pierd câteva ore de somn, pentru această carte.

Trebuie să menționez că la un moment-dat, am avut o idee preconcepută despre această carte. Auzisem ceva păreri, și mi se formase în gând o idee cum că ar fi o carte pentru adolescenți, ușor clișeică. Poate și de aceea am evitat-o până de curând, când o prietenă a insistat să o citesc, spunând că este o carte deosebit de frumoasă. Mulțumesc pentru insistențe!

Citind cartea, nu doar că am depășit aceste idei preconcepute, ba chiar mi-a întrecut orice așteptări. Am descoperit în ea o poveste tristă, dar deosebit de frumoasă. Cartea redă o poveste de viață, dar scrisă într-un stil atât de frumos, de curat și de cursiv, încât cititorul are impresia că simte fiecare cuvânt, fiecare trăire a personajului principal. Iar dacă este o carte pentru adolescenți, ei bine, atunci bucățica de adolescentă din mine s-a trezit la viață în timp ce citeam.

Cartea ne-o prezintă pe Sorina, o adolescentă retrasă, tristă, care nu își amintește trecutul ei, și suferă din cauza neînțelegerilor cu părinții. Este o adolescentă ușor atipică, deoarece ea nu se răzvrătește, nu iese în evidență și nu se lasă fermecată de băieți. Nu o interesează lucrurile care îi atrag pe tinerii de vârsta ei, ci preferă să trăiască în singurătatea ei, avându-i alături doar pe cei câțiva prieteni, alături de care durerea ei sufletească este mai ușor de îndurat.

„Eu sunt o tragedie. Sunt un copil sănătos care are tot ceea ce îi trebuie, o viață bună, părinți, dar mă plâng pentru că am un gol în mine, pentru că sunt un hău neumplut de ceea ce simt că trebuie să am. Există copii în lume care mor în fiecare zi. Copii cu cancer și copii fără mâncare, fără apă, fără condiții, fără casă și tot nu se lamentează atâta, ci își trăiesc viața așa cum le-a fost dat. Și luptă pentru fericire până în ultima clipă. Eu sunt un copil prost care refuză să se maturizeze.”

Însă totul se schimbă pentru ea, în momentul în care părinții, medici, o anunță că vor pleca în alt oraș, pentru că au primit o ofertă mai bună. Sorina se simte complet părăsită, iar ceea ce o enervează poate mai mult decât abandonul părinților, este că aceștia îi aduc în casă un necunoscut, pe Adrian, pentru a locui cu ea. Adrian este cel care trebuie să vegheze asupra ei, să o ajute cu lecțiile și să se asigure că Sorina este bine.

„Mâncăm toți în liniște, dar nu pot ignora gesturile mamei față de Adrian. Îl servește, îi pune mâncare în farfurie și vorbește cu atâta drag, îl întreabă cum o duce și cum se descurcă cu meditațiile și programul încărcat. Tata îi zâmbește obosit și aruncă uneori ocheade spre mine. Eu nu am ce căuta la această masă, sunt în plus, sunt un decor inutil.”

La început, Sorina se simte trădată de părinții ei, și refuză să îl accepte pe Adrian în casa ei, în viața ei. Replicile dintre ei sunt de-a dreptul savuroase și fac deliciul acestei cărți. Încet-încet, cei doi devin mai apropiați, se acceptă reciproc și învață să trăiască unul cu celălalt. Mai multe despre relația lor nu vă spun, deoarece trebuie să descoperiți singuri evoluția lor.

„În următoarele două săptămâni numai eu am gătit. Adrian a continuat să trăncănească. Chestia e că se pricepe la asta. Este al dracului de inteligent, sub toată masca aia de om prostănac. În unele zile am vorbit cu el doar ca să-l contrazic. În altele l-am ascultat. De cele mai multe ori l-am ignorat. Dar e plăcut să ai pe cineva în preajma ta, în permanență.”

Pe parcursul intrigii, luăm parte la diverse întâmplări, ni se prezintă povestea de viață a personajelor, apar întrebări și secrete, se țes legături neașteptate și suntem martorii unor adevărate drame de familie. Însă toate acestea sunt descrise într-un mod plăcut și cursiv, care conturează în ochii cititorului o adevărată poveste, o viață care ar putea aparține oricăruia dintre noi.

„Nu știu ce e iubirea, dar faptul că mereu i-am vrut lângă mine sufletește spune ceva. E posibil ca ei să fie partea ce lipsește din mine, ca ei să fie cei care să mă completeze.

Eu sunt incompletă fără ei.

Ei, se pare, nu sunt incompleți fără mine.”

Aș spune că este o poveste tristă, însă prefer să o numesc realistă, deoarece modul în care este scrisă este încărcat de sentimente complexe. În timp ce citești, descoperi tristețe, dezamăgire, ură, iubire, prietenie, revoltă. Râzi la schimburile de replici dintre personaje, dar plângi când ești pus în fața unor situații cu care acestea se confruntă. Autoarea ne încondeiază în paginile cărții câteva personaje veridice, iar limbajul pe care acestea îl utilizează este unul comun, uzual, care îl transpune pe cititor în mijlocul acțiunii.

„Chipul i s-a descompus de durere. Am înțeles că Adrian nu e numai zâmbet și veselie. E un om care luptă să fie zâmbitor, fericit și optimist. E un om cu un trecut tenebros, cu greșeli, cu tristețe. E un om care suferă și luptă cu suferința, întrucât nici un om care nu a suferit nu era în stare să îmi demonstreze prin câteva cuvinte cum e să simți că mori.”

Nu doresc să vă povestesc mai mult, pentru că orice detaliu suplimentar ar fura din plăcerea voastră de a descoperi singuri povestea Sorinei. Așadar, vă recomand să citiți cartea cât mai curând posibil, deoarece este o lectură cu adevărat plăcută.