„Anotimpul iubirii” – Rodica Mijaiche

 

Am citit „Anotimpul iubirii” la destul de scurt timp după ce a apărut. Pentru mine, nu a fost doar o carte deosebit de frumoasă, ci a fost și prima carte care mi-a deschis drumul către descoperirea autorilor români contemporani. Pe atunci, vedeam tot mai mult că apar tineri autori români, dar trebuie să recunosc faptul că eram oarecum sceptică. Citisem câteva paragrafe pe wattpad, și mi-au plăcut, așa că îmi doream să citesc și eu cartea. Totuși, parcă aveam unele rețineri, dar, într-un final, mi-am făcut curaj și am cumpărat cartea.

Îmi amintesc că era o duminică de iulie, și mi-am asigurat „luxul” de a nu mă ridica din pat, așa că am luat cartea în mână și am început să citesc. Nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul, și am și terminat de citit cartea. Nu doar pentru că este destul de scurtă, ci mai ales pentru că m-a captivat într-o asemenea măsură, încât nu am reușit să o las din mână până nu am citit-o din scoarță-n scoarță.

Am absorbit fiecare cuvânt, și am trăit fiecare sentiment al personajelor. Am simțit emoție, bucurie, enervare și dezamăgire, exact ca și personajele pe care autoarea le-a creat cu multă atenție. Ceea ce m-a fermecat, încă de la început, a fost sentimentul profund pe care „Anotimpul iubirii” a reușit să îl transmită, încă de la primele paragrafe. Mi-a plăcut enorm modul în care autoarea a evitat descrierile lungi și plictisitoare, trecând direct în acțiune. Încă de la prima pagină, am simțit fiori, am citit cu lacrimile în ochi.

Acțiunea cărții este destul de alertă, astfel că în timp ce citești această carte, ești atras complet în mijlocul acțiunii, și parcă trăiești deodată cu personajele. Aflăm povestea lui Anamaria C., care tocmai și-a pierdut cel mai bun prieten – pe Mihai P:

„Anamaria și Mihai P., prietenul ei, confidentul ei, fratele pe care nu l-a avut niciodată.

Numai la gândul acesta și o podidiră lacrimile cu și mai multă fervoare și se șterse cu mâinile reci și tremurânde, încercând din răsputeri să le oprească.

Nu-l va mai vedea niciodată, nu-i va mai auzi râsul liber și molipsitor, nu-l va mai simți lângă ea.”

Însă când o poveste se termină, alta începe… Astfel că Anamaria află, abia după moartea lui Mihai, că acesta avea un frate – Adrian. Viața ei solitară este complet dată peste cap în momentul în care Adrian, întors de pe câmpul de luptă din Irak, apare la ușa ei, în căutarea lui Mihai.

Relația dintre cei doi se precipită destul de repede, niciunul neavând curajul de a-și lăsa sentimentele să fie descoperite. Cei doi își doresc să stea cât mai departe de orice le-ar putea aduce suferință, însă tocmai asta este ceea ce ajunge să îi rănească.

„Simțea cum toată lumea ei, clădită în așa fel încât să nu mai sufere, era pe cale să se prăbușească și ea nu era dornică să redevină o epavă.

În nici un caz pentru un bărbat care o mințise și o folosise atât fizic cât și emoțional, ei bine, nu că ea nu l-ar fi lăsat. Dar niciodată nu ar fi făcut-o dacă ar fi știut că el avea pe cineva.

Lacrimile îi înțepau ochii cu o violență de nedescris. Tremura din tot corpul.”

Cu multă măiestrie, autoarea reușește să ne transmită toate sentimentele și trăirile personajelor. Suferim alături de Anamaria, atunci când crede că Adrian a părăsit-o, ne revoltăm chiar pentru hotărârea cu care ea refuză să asculte vreo explicație pentru plecarea lui. Dar, în același timp, sperăm alături de ea, și așteptăm cu sufletul la gură ca el să revină în viața ei.

Dar oare care va fi finalul? Vor reuși Anamaria și Adrian să învingă totul, și să aibă parte de iubire, sau vor rămâne despărțiți de circumstanțe? Ei bine, vă las pe voi să descoperiți, citind cartea „Anotimpul iubirii”.

Găsiți cartea aici.