Întoarcere în timp

 
Azi, îmi îndrept privirea către Cer.
Sufletul însă refuză să creadă
ceea ce ochii încearcă să vadă.
Și anume, că acolo, sus, undeva
e o parte din inima mea.
Nu am știut vreodată, și nici nu am crezut
că omul doar când pierde, simte ce a avut.
Și stând așa, pierdută printre gânduri,
amintirile mă poartă printre rânduri.
Mă duc pe cărări de mult uitate,
pe drumuri ce par a fi neumblate.
Și nu doar par, ci așa și sunt – sărace –
căci nu mai e nimeni cine să le calce.
S-au dus cu toții, printre Îngeri să zboare
au lăsat în urmă ochii privind în zare.
Astăzi, din Ceruri ei ne cântă,
Și doar prin vis privirea ne-o mai încântă.
Și tot ce a rămas sunt casele lor goale,
Vorbe nerostite și lacrimi amare.
Trecând pragul casei, privesc cu dor
și simt cum mă cuprinde al amintirii fior.
Mă las purtată ușor în timp. Mă văd în trecut.
E-atât de liniște-n jur, e totul tăcut.
Văd imaginile cum se preschimbă încet,
simt iar timpul cum se scurge lent.
Un amalgam de sentimente în inimă se formează,
pe măsură ce imaginile prin fața ochilor derulează.
Simt bucurie, dor, și tristețe,
văd zâmbete pe-ale trecutului fețe.
Parc-aș mai sta acolo, să privesc
tabloul conturat. Dar trebuie viața să o trăiesc.
Așadar, deschid ochii. Lacrimile-mi șterg de pe obraz,
îi zâmbesc amintirii și-i mulțumesc pentru răgaz.
 
(11.11.2016)