Casa bunicilor

Cu lacrimi în ochi privește casa pustie.
Amintirile deschid poarta spre copilărie.
Îi vede și acum cum stau liniștiți
pe paturile lor, bunicii mult iubiți.

Își vede bunicul cu ochii albaștri
pe fața lui blândă lucind ca doi aștri.
Și pe bunica o vede cum zâmbește,
așa cum o face când cu nepoții glumește.

Simte iar căldura din a lor odaie,
și vede-n sobă lemnul, cum arde cu văpaie.
Le simte îmbrățișarea plină cu iubire
și simte bucuria din a bunicilor privire.

Clipește o dată, și totul dispare.
Sufletu-i se umple cu lacrimi amare.
Unde e totul, unde-au plecat?
De ce casa goala, în urmă au lăsat?

Și-acum ce sa facă, unde-i mai găsește?
Cu ochii-ndurerați, în jur ea privește.
Simte cum dorul o năpădește,
visul e gata și ea se trezește.