Bunica
Bunica plânge pe un colț,
lacrimi șterge cu-al ei șorț.
Ar vrea să-și vadă nepoții,
să se-adune iar cu toții.
Copiii ea și-a crescut,
cât de bine a putut.
Să-i vadă realizați,
la casa lor așezați.
Iar acum plânge, sărmana,
că nu vin să-și vadă mama.
Că-i bătrână, și-i e teamă,
poate Cerurile-o cheamă.
Și n-apucă să-i mai vadă,
cum se-adună toți la poartă.
Și cum veseli o sărută,
înainte să se ducă.
Frumoasa poezie! Mi-a adus aminte de bunica mea.
Multumesc! 🙂